Stareța Macrina era împodobită cu multe virtuți, care izvorau din trăirea ei hristocentrică și curata ei petrecere ascetică, dar mai ales se distingea prin binevoitoarea ei iubire de străini și milostenie. Ajuta în ascuns și sprijinea în felurite chipuri pe frații noștri îndurerați, care se aflau la nevoie și în sărăcie. Mereu ne sfătuia despre milostenie, spunând: „Maica Domnului nu trece cu vederea. Dai una, iar ea îți dă o sută. Dacă vom avea această credință, orice vom da din casa Maicii Domnului, toate sunt binecuvântarea ei. De aceea, harul Stăpânei noastre Născătoare de Dumnezeu ne întărește și ne ajută”.
Când noi, monahiile, făceam pâine, avea o foarte mare bucurie să dea de binecuvântare pâine proaspătă. Odată la Vecernia din Sâmbăta Lăsatului sec de brânză a venit o familie și Stareța, pe când o petrecea, a spus unei surori să-i dea o pâine, deși monahia responsabilă cu brutăria o înștiințase că aceea era ultima pâine și că nu mai era vreme de făcut alta, deoarece începea Postul Mare. Însă Stareța avea deplină încredere că Maica Domnului va purta grijă de Mănăstirea ei, și astfel ultima pâine a fost dată. După Pavecerniță și după ce fuseseră închise porțile Mănăstirii, cineva bătea la poartă cu insistență. Era un brutar, cunoscut de-al Mănăstirii, care adusese o mașină cu pâini proaspete. Cantitatea era atât de mare, încât monahiile au făcut-o posmag care le-a ajuns tot Postul Mare.
Virtutea iubirii de străini a Stareței s-a arătat și în cazul unui evlavios ieromonah, care ne-a vizitat Mănăstirea împreună cu 50 de închinători din cartierul Harilau al Tesalonicului și care au cerut să înnopteze la noi, ca să participe a doua zi la Dumnezeiasca Liturghie de Duminică. Cu toate că găzduirea atâtor oameni era cu neputință, Stareța s-a îngrijit să le pună masă și să-i cazeze cum a putut în trei camere, singurele care erau disponibile, ca să se odihnească. Era mâhnită că nu avea posibilitatea să-i găzduiască mai confortabil pe închinători, așa cum ar fi vrut ea, și s-a gândit să privegheze toată noaptea, ca să participe în felul acesta la pătimirea lor. Dimineață, când au coborât la biserică, preotul și închinătorii s-au grăbit să-i mulțumească, pentru faptul că toată noaptea a privegheat și nu a stat deloc, ci a umblat printre ei, acoperindu-i ca să nu răcească. Stareța, încredințându-i că nu a ieșit deloc din chilia ei, cu toții și-au dat seama că fusese minunea Maicii Domnului Odighitria. Și drept mulțumire, după-amiază, înainte de a pleca, au săvârșit Paraclisul în cinstea ei.
Stareța Macrina avea, de asemenea, harisma rugăciunii, pe care încă de mic copil și-o „însușise”. În rugăciune sufletul ei afla odihnă și în ea își încredința toate cererile ei. Odată a cerut lui Dumnezeu cu lacrimi să-i arate cum să se roage, astfel încât rugăciunea înălțată la El să fie curată și slobodă de orice trufie, pentru ca în felul acesta cel care se roagă să se unească neîmpiedicat cu Dumnezeu. În acea noapte i s-a arătat Îngerul Domnului într-un veșmânt alb, care a învățat-o cum trebuie să se roage, potrivit cu stările duhovnicești prin care trece. Potrivit cu îndrumările Îngerului, când sufletul simte dragoste desăvârșită față de Dumnezeu, omul își înalță mâinile la înălțime. Când stăpânesc înlăuntrul său smerenia și pomenirea Patimilor Domnului, își încrucișează mâinile și-și pleacă capul. Când sufletul, din pricina războiul patimilor, simte adânca smerenie, atunci omul se roagă cu mâinile înapoi, ca un osândit. Apoi Îngerul a început să se roage în genunchi și să plângă, ca și cum ar cuprinde picioarele Domnului, arătând că atunci când omul conștientizează nimicnicia sa, se roagă în felul acesta și trăiește o negrăită bucurie și mângâiere de la Dumnezeu.
În continuare, s-a arătat o scară uriașă care stătea în aer, ale cărei trepte erau foarte depărtate între ele. Îngerul i-a spus să-l urmeze și, ținând-o de mână, au început să urce. Pe nesimțite i-a cuprins un nor dens, negru și palpabil, care mirosea a sulf. În timp ce urcau, Stareței i se îngreuia din ce în ce mai mult respirația. În sfârșit au ajuns la temnițe, unde se aflau oameni cu păcate de moarte. În acel loc lipsit de mângâiere și cu întuneric dens, stăpâneau urletele celor osândiți, a căror înfățișare era cumplită. De peste tot se auzeau plânsete și tânguiri. Stareța nu a putut uita acea tânguire în toată viața ei.
După ce și-a revenit din această experiență pe care a trăit-o, a fost cuprinsă de o tânguire plină de durere. Vreme de zece zile nu și-a putut opri lacrimile. Pe de o parte simțea bucuria prezenței îngerești și a învățăturii Îngerului referitoare la rugăciune, iar pe de alta, simțea durerea pricinuită de vederea iadului. După această cercetare îngerească, simțea mai multă umilință în rugăciune, nu mai avea noțiunea timpului, iar lacrimile curgeau din belșug.
Experimentată în viața isihastă și iscusindu-se neîncetat în rugăciune, Stareța Macrina se ruga pentru toți oamenii și mai ales pentru cei pe care-i cunoscuse câtă vreme trăise în lume. Cu multă durere se ruga pentru odihna sufletelor celor adormiți, care nu se spovediseră, mai ales pentru cei cu păcate de moarte. Un astfel de caz, pentru care îi ruga și pe alți oameni să se roage, a fost Glicheria, o cunoscută de-a ei încă din vârsta copilăriei. În timpul ocupației germane, Glicheria nu a mai putut răbda foamea și, pentru a putea supraviețui, a început să facă cedări, până ce a ajuns a se deda cu totul păcatului. Stareța se întreba cu multă durere în ce stare se află sufletul Glicheriei, care de mai multă vreme adormise. Într-o noapte, după o intensă rugăciune, a văzut un râu de foc și în mijlocul lui, într-o barcă, a văzut-o pe Glicheria că striga către Stareță, implorându-i rugăciunea și ajutorul: „Ajută-mă, Maică Stareță, căci ard!”. Această imagine a iadului și strigătele deznădăjduite ale Glicheriei nu s-au șters niciodată din mintea Stareței. Și rugăciunea ei se făcea cu mai multă durere de suflet și zdrobire pentru odihna oamenilor care au plecat din această lume nespovediți și neîmpăcați cu Dumnezeu.
Grija continuă și dorința arzătoare a Stareței noastre era mântuirea tuturor oamenilor, dar mai ales a monahiilor. Pentru a putea face față slujirii de păstorire a obștii, cerea de la Dumnezeu să-i dăruiască trăiri, ca să nu ne vorbească numai din cărți, ci și din experiența personală, ca astfel cuvântul ei să aibă mai mare răsunet în sufletele noastre. Și Domnul i-a dăruit vedere duhovnicească, învățând-o prin vedenii dumnezeiești și experiențe cerești. Pe la anul 1985, în Duminica Stâlpărilor, în timpul cântării imnului heruvic, Stareța, stând în genunchi înaintea stranei sale, s-a aflat deodată în Sfântul Altar. A văzut că Proscomidiarul era acoperit cu o stofă roșie, asemănătoare cu catifeaua. Deasupra era Sfântul Potir și în jurul lui erau închipuite limbi. Fiecare limbă avea pe ea reprezentări din Săptămâna Patimilor Domnului până la Învierea Sa. În timp ce Stareța privea, de deasupra Sfântului Potir s-a revărsat o lumină de o strălucire orbitoare și pentru puțină vreme a crezut că și-a pierdut vederea. Această experiență a Luminii necreate i-a dăruit Stareței o și mai mare acrivie și umilință în vremea înfricoșătoarei Taine a Dumnezeieștii Euharistii.
Maica noastră duhovnicească avea o foarte mare evlavie la Sfântul Efrem Sirul, Sfântul lacrimilor, și regulat cerceta și se desfăta cu operele sale ascetice. Într-o zi Sfântul s-a arătat în chilia ei ca un bătrân pustnic, cu Schima Îngerească și cu o traistă pe umăr. S-a recomandat și a chemat-o lângă el. Apoi a binecuvântat-o, a sărutat-o pe cap și a dispărut. Îndată după aceasta, Stareța s-a simțit ca un copil mic și fața ei a fost cuprinsă de o căldură binecuvântată. Bucuria pe care i-a lăsat-o Sfântul a ținut multe zile.
Pe lângă experiențele sale personale, Stareța căuta cu smerenie să se înștiințeze și de trăirile duhovnicești ale altor oameni, și mai ales ale preoților, pentru ca să se folosească ea însăși, după care să ne ajute duhovnicește și pe noi. În sinaxele noastre întotdeauna ne vorbea cu multă evlavie și frică de Dumnezeu despre marea însemnătate a Dumnezeieștii Liturghii. Obișnuia să spună că Dumnezeiasca Taină nu poate fi răscumpărată cu nimic pământesc. Când mănăstirea era vizitată de un preot, Stareța, mișcată de profunda ei evlavie față de înalta slujire a preoției, îl întreba ce trăia în vremea Dumnezeieștii Liturghii. Odată ne-a vizitat Mănăstirea fericitul Stareț Gavriil (1910-1994) de la Sfânta Mănăstire a Schimbării la Față a Mântuitorului din Flamurion – Magnisia. Întrebat fiind de Stareță despre stările duhovnicești pe care i le dăruiește Dumnezeu în vremea Dumnezeieștii Liturghii și mai ales despre contemplarea Îngerilor în timpul ei, Starețul Gavriil i-a răspuns cu simplitate:
– Maică Stareță, oare acestea se pot spune? Nu le puteți înțelege. Limba noastră nu le poate spune pe acestea. Nu le putem spune, sunt cerești. Dacă ați ști ce se întâmplă acolo înăuntru în vremea Dumnezeieștii Mistagogii!… Îngeri, Arhangheli… Biserica se umple mai mult cu Îngeri decât cu respirațiile noastre.
În continuare Cuviosul Stareț s-a umilit și lăcrimând a adăugat că vederea Maicii Domnului întrece cu neasemănare vederea netrupeștilor Puteri dumnezeiești.
Stareța, cu toată credința și rugăciunea ei fierbinte, nu se liniștea niciodată, ci neîncetat se neliniștea și își făcea probleme de conștiință cu privire la călătoria duhovnicească și mântuirea obștii. Zi și noapte o ruga pe Maica Domnului pentru toate sufletele pe care le avea în purtarea ei de grijă, iar ea nu a lipsit-o de mângâierea și cercetarea ei. Odată, în vremea Dumnezeieștii Liturghii, la imnul heruvic, așa cum stătea în genunchi și era cuprinsă de acea neliniște, a văzut-o pe Maica Domnului în Sfintele Uși, având vârsta de cincisprezece ani și cu o lumină mai presus de lume pe chipul ei. Îl ținea pe Hristos ca Prunc în brațe, așa cum este în Icoana Grabnic-Ascultătoarea din chilia ei. Stareța și-a exprimat neliniștea pentru mântuirea obștii, însă Maica Domnului i-a zâmbit, fapt care a readus liniștea înlăuntrul ei.
Dar și în lucrările practice ale Mănăstirii Preasfânta Născătoare de Dumnezeu o povățuia. Odată a văzut-o pe Maica Domnului în bucătărie, arătându-i cum să lucreze, să aranjeze cănile și paharele și cum să curețe și să pregătească totul în clipeala ochiului. De aceea obișnuia să spună că Maica Domnului este o gospodină foarte bună și foarte sprintenă, și ne îndemna și pe noi să lucrăm cu atenție și repede. Altădată, în timp ce mergea la Paraclisul Maicii Domnului Odighitria, pentru a-și săvârși îndatoririle duhovnicești, a văzut-o pe Maica Domnului ca o monahie, care a învățat-o cum să-și facă canonul.
Stareței îi plăcea mult să cânte, cu vocea ei plăcută și umilincioasă, tropare și laude lui Hristos și Maicii Domnului și mai ales Dogmaticele de la Vecerniile din Sâmbete și troparele Sfinților. În mod deosebit îi plăcea să cânte troparul: „Doresc, Preasfântă, frumusețile Raiului, mirosurile și florile și veselitoarea mireasmă, precum și glasurile Îngerilor atunci când Îl laudă pe Stăpânul”[1]. De asemenea, simțea multă umilință atunci când cânta Prochimenul „Cine este Dumnezeu mare ca Dumnezeul nostru?…”, precum și Slava de la Stihoavna Vecerniei din Vinerea Mare, „Pe Tine cel ce te îmbraci cu lumina…”, pe care le punea să le cânte și psalții care ne vizitau Mănăstirea. Când cânta, chipul ei se lumina de înțelesurile înalte ale imnurilor, așa cum le trăia tainic în vremea Dumnezeieștii Liturghii și a rugăciunii personale.
[1] Tropar pe care Stareța îl cânta pe glasul 3.
