Vitejia nu are în ea barbarie

Faptele vitejeşti le fac aceia care au vioiciune, inimă mare – nu statură mare – şi sunt hotărâţi să se jertfească. Şi în război, cei care au vitejie nu mor, pentru că au bunătate şi vitejia nu are barbarie. Lovesc în jurul duşmanului şi îl silesc să se predea. Cel bun preferă să moară el, decât să omoare. Iar când cineva are o astfel de dispoziţie, primeşte puteri dumnezeieşti. Cei răi sunt fricoşi, nebărbaţi, laşi; se tem atât de ei înşişi, cât şi de alţii. De aceea din pricina fricii mereu trag cu arma. Atunci, în războiul răzvrătiţilor, când slujeam în armată, am mers odată într-un sat. „Nu-i nimeni aici dintre bandiţi”, ne-au spus, „au plecat toţi. A rămas numai o femeie nebună”. Atunci unul a văzut-o de departe şi a tras două rafale cu puşca mitralieră. Sărmana a strigat: „Ce v-am făcut?”, după care a căzut jos.

– De frică a împuşcat-o?

– Da, de frică. Un astfel de om vrea soluţia cea mai uşoară pentru sine. Ca să fie sigur, spune: „Mai bine să-l termin pe duşman”. Cel ce se teme mai puţin face şi mai puţin rău. Va căuta să-l imobilizeze pe duşman, să-i rupă, de pildă, piciorul, mâna, dar nu-l va lichida.

Una este bărbăţia, vitejia şi altceva este răutatea, criminalitatea. Nu înseamnă bărbăţie să prinzi pe duşmani şi, avându-i prizonieri, să-i omori. Bărbăţie înseamnă să-l prind pe duşman, să-i distrug puşca şi apoi să-l las liber. Tatăl meu aşa făcea. Când prindea pe teţii[1] care făceau incursiuni în Farasa, le lua puştile, le rupea şi le zicea: „Sunteţi femei; nu sunteţi bărbaţi”. După aceea îi lăsa liberi. Odată s-a îmbrăcat ca o tătăroaică, s-a dus la tabăra lor şi a cerut să meargă la căpitan. Se înţelesese mai dinainte cu voinicii lui ca să atace imediat la semnalul pe care îl va da. Când teţii l-au dus la căpitan, i-a spus: „Îndepărtează-ţi oamenii, ca să rămânem amândoi!”. Îndată ce au rămas amândoi, i-a luat puşca, a rupt-o şi i-a spus: „Acum tu eşti femeie, iar eu sunt Eznepidis[2]”. Atunci a dat semnalul şi, năvălind voinicii lui, i-au alungat pe teţi din sat.

Pentru ca cineva să aibă sporire, trebuie să aibă vână smintită, în înţelesul cel bun. În funcţie de cum va şti să valorifice vâna cea smintită, se va face ori sfânt, ori erou. Dacă însă nu va fi ajutat şi va apuca pe o cale greşită, poate ajunge criminal. Unul care nu are vână nebună nu se poate face nici sfânt, nici erou. De aceea trebuie ca maşina din noi să pornească, să lucreze inima, vitejia. Inima trebuie să înnebunească. Cunosc mulţi militari care s-au eliberat şi sunt mereu supăraţi. Unii vor să fie război ca să aibă o ocupaţie – până într-atât! – în timp ce un altul, de îndată ce îl cheamă la încorporare, tremură sau face pe nebunul ca să nu facă serviciul militar. Câţi eliberaţi nu-mi spun că vor să meargă sus în Bosnia să lupte. Nu şi-au valorificat vitejia lor în viaţa duhovnicească şi de aceea, când aud de război se bucură şi vor să meargă să se lupte. Aceştia, care au atâta putere, dacă ar fi cunoscut viaţa duhovnicească, ştii ce asceză şi ce nevoinţe ar fi făcut? S-ar fi făcut sfinţi.

[1] Turci dezertori răzvrătiţi.

[2] Numele de familie al Părintelui Paisie.

Extras din Trezire duhovnicească– Cuviosul Paisie Aghioritul, Editura Evanghelismos, 2012.