Preot Ioan Istrati
Una din cursele vrăjmașului diavol care nu ne poate abate din drumul către Biserică este mercantilizarea actului religios.
Mentalitatea de tejghea în care se vinde Dumnezeu la kil este de la diavolul.
Biserica nu e un iarmaroc unde negociem o vacă, ci e cămara de Taină în care ne întâlnim cu Tatăl nostru, cu Părintele îndurărilor.
De multe ori auzim întrebarea: cât mă costă, Părinte, rugăciunea?
Nu te costă nimic. Te costă totul. Cum putem pune preț pe Harul lui Dumnezeu, cum putem cuantifica vindecarea de cancer a mamei tale? Cum putem gestiona lumina oferită celor adormiți?
Bineînțeles, oamenii au înțeles că preotul trebuie să trăiască și el, și familia lui, că o slujbă înseamnă timp, osteneală, dascăl, motorină, o mulțime. Că Biserica e a noastră a tuturor și trebuie curățenie, angajați, lumină, căldură, așa ca acasă la tine. Și oamenii cu bun simț strecoară un ban în hârtia aia cu nume, care nu e altceva decât dipticul de demult cu toți cei din comuniunea Bisericii.
Dar mentalitatea de bazar, în care ai pretenția ca Dumnezeu să îți dea contra a trei lei sănătate, e opusul iubirii de fiu.
În fața lui Dumnezeu trebuie să venim cu inima străpunsă, cu lacrimi, cu smerenie, șoptindu-I durerea noastră ca unui Tată, nu târguindu-ne ca la piață sau vociferând.
Sfântul Isaac Sirul zicea: Dumnezeu nu ne dăruiește ca răspuns la nevoință, ci după smerenia care se naște din multa nevoință.
Adică: atunci când te-ai rugat mult de tot, când ți-ai frânt inima de durere, când ai realizat că ești un nimeni înaintea Domnului, atunci ai devenit cineva și Dumnezeu te îmbrățișează și te umple de îndurări.
