Preot Ioan Istrati
În `89 am fost internat vreo șase luni la Spitalul Sfânta Maria din Iași, operat de osteomielită acută la peroneu. Acolo era un copilaș de șapte ani, pe care toți copiii îl porecleau Puță. Niște fiare nemernice de copii mai mari îl puseseră să-și lege puța cu sârmă, se necrozase întreaga zonă inghinală și era la a treizecea operație. Era de 2 ani în spital. Fugea cu o sticlă cu pipi și cu un furtunaș pe culoare. Nimeni nu venea niciodată la el. Eu aveam 14 ani și îi dădeam ciocolată și bomboane. Asistentele râdeau de el, făcea câte șase injecții pe zi. Avea un surâs al durerii în ochi și lacrimile îi curgeau firesc din ochii mult prea plânși.
Aveam o mașinuța Mustang portocalie, cu arc, pe care o încărcai mișcând-o în spate, apoi zbura pe sub paturile ruginite. Când am plecat din spital, i-am dat mașinuța. A fost cel mai fericit copil din lume. Plângea de fericire strângând în mână jucărica.
Mai târziu am aflat ca infecția i s-a generalizat, a făcut septicemie și a murit în noaptea de Crăciun. Asistenta mi-a povestit că strângea în mână mașinuța portocalie. A zis: “vreau să plec odată la Doamne, Doamne….”.
Un Înger prăbușit printre fiarele iadului pe care Pruncul Dumnezeu l-a luat la El. Acuma, mi-am amintit de el și de bucuria cu care se ruga noaptea Măicuței Domnului. Iartă-ne, copile blând.
