Vremea Sfintei Împărtășanii și vremea coronavirusului

Preot Dan Popovici

Dragi ascultători, acum, în vremea coronavirusului, care e un simbol cât se poate de potrivit al efemerității, de care, din păcate, oamenii se agață cu disperare, e potrivit să medităm asupra raportului dintre acesta și Sfânta Împărtășanie, care e cel mai puternic simbol al veșniciei. 

Sfânta Împărtășanie a fost inaugurată la celebra Cină cea de Taină dinaintea Patimilor de Însuși Domnul și Împăratul nostru ceresc Iisus Hristos, Cină la care îi invită pe ucenici: „Luați mâncați, acesta este Trupul Meu, care se frânge pentru voi spre lăsarea păcatelor”, „Beți dintru acesta toți, acesta este Sângele Meu al Legământului celui Nou, care pentru voi și pentru mulți se varsă spre lăsarea păcatelor”.

Aceasta e cea mai mare taină a creștinătății, faptul că la fiecare Sfântă Liturghie darurile de pâine și vin devin real Trupul și Sângele lui Hristos, cel mai mare și sfânt dar pe care Dumnezeul Treimic ni-l oferă. Sfântul Serafim de Sarov arăta în acest sens că „Chiar dacă am fi umplut oceanul cu lacrimile noastre, nici măcar atunci nu I-am fi putut răsplăti Domnului cum se cuvine pentru ceea ce El ne dăruieşte în mod gratuit, hrănindu-ne cu Preacuratul Său Trup şi Preacinstitul Său Sânge, Care spală, curăţă, dă viaţă şi ne ridică din moarte”. Or, dacă „spală, curăţă, dă viaţă şi ne ridică din moarte”, cum ar putea să ne infecteze?! Cei care au astfel de gânduri bolesc în primul rând de îndoială, de necredință, iar în al doilea rând de ignoranță. Dacă Sfânta Biserică afirmă cu tărie de două mii de ani că în Sfânta Împărtășanie primim în mod real Preacuratul Trup şi Preacinstitul Sânge al Domnului, atunci acești oameni care nu pot crede ar fi trebuit să se documenteze pentru a se lămuri. Dar înainte de a le oferi câteva exemple-evidențe în acest sens, le propun spre meditație un cuvânt al Sfântului Ioan de Kronstadt: „Dacă vor veni asupra ta gânduri de necredinţă (în ce privește prefacerea darurilor de pâine și vin în Trupul și Sângele lui Hristos), să zici în sinea ta: „Eu sunt făptura lui Dumnezeu, sunt minunea atotputerniciei Lui! Şi, dacă mie Dumnezeu mi-a dăruit viaţă, dacă m-a creat, iar, în afară de mine, pe tot neamul omenesc şi pe toată lumea, (dacă din nimic le-a adus întru ființă pe toate, dacă neființa noastră a prefăcut-o în ființă), nu va preface El pâinea şi vinul în Trupul şi Sângele Fiului Său?”.

Iată acum exemplele-evidențe. 

Părintele Arsenie Papacioc relatează: „După preoţie am fost numit duhovnic al Seminarului Monahal Neamţ. …  Aveam treizeci şi cinci de diaconi-elevi. Într-o zi am slujit împreună cu un diacon mai în vârstă decât ceilalţi. La terminarea Liturghiei, în cuvântul de învățătură le spuneam elevilor (din faţa uşilor împărăteşti) despre Sfintele Taine, care, deși pentru neputința noastră ne împărtășim cu Ele sub chipul pâinii și al vinului, Ele sunt real Trupul și Sângele lui Hristos, care se pot arăta uneori şi în chip de carne și sânge sau de Prunc. Ce gândea diaconul cu care slujeam, că tocmai în momentul acela consuma Sfintele Taine? „Ce, n-o fi chiar aşa cum spune Părintele Arsenie!” Şi i s-a umplut gura de sânge în loc de vin și de carne în loc de pâine. A căzut la pământ,  potirul rămânând pe proscomidiar… Eu eram la un metru jumătate de la uşa diaconească, că era paraclisul mai mic. M-am întors şi l-am mustrat şi astfel Sfintele Taine şi-au revenit în chipul pâinii şi al vinului. … Liturghia nu se discută, nu e nimic simbolic, este totul adevărat. Ce, te joci cu lucrurile acestea!? Doamne fereşte!”

Pe vremea când Părintele Cleopa era frate de mănăstire, în anul 1932, primise ascultarea de a fi al doilea paracliser la biserica Mănăstirii Sihăstria. Într-o zi a fost martorul unor întâmplări asemănătoare, avându-l ca protagonist pe părintele Calistrat Bobu, care, după schimbarea calendarului, avea îndoieli că la Sfânta Liturghie se mai pogoară Sfântul Duh și preface darurile. Așadar, fiind odată Părintele Cleopa paraclisier, părintele Calistrat slujea Sfânta Liturghie. Când a invocat pogorârea Sfântului Duh, a văzut îngrozit că pâinea se prefăcuse în carne, iar vinul în sânge. M-a strigat înspăimântat şi mi-a zis:
– Vino lângă mine! Spune-mi ce vezi?
– Vai părinte Calistrat, Sfânta împărtăşanie a devenit carne şi sânge!
Atunci am trimis să fie degrabă chemat stareţul mănăstirii. Când a ajuns şi a văzut cele petrecute, a chemat câţiva călugări în altar și i-a spus părintelui Calistrat:
– Ai văzut că Duhul Sfânt Se pogoară? Că a transformat pâinea în Trupul lui Hristos şi vinul în scump Sângele Lui? De ce te mai îndoieşti?
– Cred, părinte, te rog iartă-mă!”
Prin urmare, dacă în Sfântul Potir avem real Sfântul Trup și Sfântul Sânge al lui Hristos, cum s-ar putea cineva îmbolnăvi sau infecta? Jean Claude Larchet scrie în acest sens: „Experienţa bimilenară a Bisericii stă mărturie pentru faptul că niciun preot nu s-a îmbolnăvit vreodată consumând Sfintele Taine rămase la sfârşitul Liturghiei sau chiar după ce a dat Sfânta Împărtăşanie unor persoane bolnave în vreme de epidemie, ci, dimpotrivă, că mulţi credincioşi au fost vindecaţi după ce s-au împărtăşit cu Sfintele Taine”. 

Într-o enciclică emisă cu ocazia epidemiei de gripă din 2009-2010, episcopul grec Nikos Hadjinikolau, fost cercetător în biomedicină la Universitatea din Harvard şi fost preşedinte al comitetului de bioetică al Bisericii Greciei şi al Centrului Grec de Bioetică Medicală, nota: „De curând, cu ocazia apariţiei epidemiei de gripă AH1N1, a fost ridicată – cu rea intenţie – problema posibilităţii transmiterii de boli prin intermediul Sfintei Împărtăşanii. Din păcate, este vorba despre o nouă tentativă de denigrare a credinţei noastre…. De două mii de ani, Biserica transmite harul Sfintelor sale Taine pentru «vindecarea şi tămăduirea sufletului şi a trupului». … Dincolo de logica contemporană a îndoielii necredincioase, este oare cu putinţă ca dumnezeiasca Împărtăşanie să devină pricină de boală sau chiar de cea mai mică vătămare? Este oare cu putinţă ca Trupul şi Sângele Domnului şi Dumnezeului nostru să ne pângărească trupul şi sângele? Este oare cu putinţă ca experienţa zilnică de două mii de ani să fie atinsă de raţionalismul şi de superficialitatea vremilor noastre? De veacuri întregi credincioşii, sănătoşi sau bolnavi, primesc Sfânta Împărtăşanie din acelaşi Sfânt Potir şi din aceeaşi sfântă linguriţă, pe care nu o spălăm şi nici nu o dezinfectăm niciodată (cum ne cer necredincioșii conducători români de astăzi), fără să se întâmple niciodată nimic. Preoţii de caritate din spitale, unde sunt tratate bolile cele mai contagioase, îi împărtăşesc pe cei bolnavi şi consumă Sfintele Taine care mai rămân la sfârşit cu evlavie şi trăiesc ani îndelungaţi. Sfânta Împărtăşanie reprezintă ceea ce este mai sfânt pentru Biserică şi pentru oameni, cea mai puternică doctorie pentru suflet şi trup şi aceasta este învăţătura şi experienţa Bisericii noastre …. Faptul că anglicanii şi catolicii au hotărât, din motive profilactice, să nu mai dea Sfânta Împărtăşanie în Anglia şi în Noua Zeelandă nu dovedeşte, după cum susţin unii, prudenţă şi libertate, ci demonstrează, în modul cel mai clar, distanţa uriaşă care desparte Biserica noastră Ortodoxă – euharistică în teologia şi viaţa ei, care trăieşte, crede şi proclamă taina – de celelalte grupări creştine, care mărturisesc indirect absenţa harului şi a semnelor lui Dumnezeu din aşa-zisele lor taine şi pierderea identităţii lor ecleziale. Viaţa fără Sfintele Taine seamănă cu o boală gravă fără medicaţie. Din păcate, problema cea mai mare nu este reprezentată de virusul gripei, după cum se spune în mass media, nici de virusul panicii mondiale – după cum susţin asociaţiile de medici -, ci de virusul necredinţei şi al lipsei de credinţă. Şi cel mai bun vaccin împotriva acestui virus este participarea noastră deasă la taina Sfintei Împărtăşanii”

Prof. Univ. Dr. Pavel Chirilă ne asigură și el că „istoria medicinei nu cunoaşte boli transmise prin linguriţa de la împărtăşanie, nici chiar în timpul marilor epidemii din Evul Mediu. Dar e sigur că se pot transmite datorită necredinţei”

În Evul Mediu în epidemii se împărtășeau toți. Nu  știau dacă vor mai avea zile, dacă era voia lui Dumnezeu să treacă la Domnul, așa că se spovedeau și se împărtășeau pentru a nu muri neîmpărtășiți. Și mai târziu a predominat tot această mentalitate. Iată ce notează Radu Tempea,  în mărturia pe care ne-a lăsat-o despre epidemia de ciumă din anii 1718-1719, care a lovit „toate satele Ţărei Bârsei, şi în toată Ţara Muntenească, şi în Moldova, şi mai în toată Europa”: în luna iulie 25 [a anului 1718] s-au început a muri de ciumă în Braşov, prin urmare toată lumea „s-a pricestuit”, căci moartea putea veni oricând. 

Părintele Damashin Grigoriatul, misionar în Africa, e categoric și el în ce privește acest subiect: „Sfânta Împărtăşanie se dă credincioşilor cu aceeaşi linguriţă. Nimeni până astăzi nu s-a plâns că s-ar fi îmbolnăvit sau că ar fi contractat vreun microb prin împărtăşirea cu aceeaşi linguriţă. Trupul şi Sângele lui Hristos sunt purificatoare şi izbăvitoare de orice boală sau epidemie. Au existat preoţi care au administrat după slujbă Sfânta Împărtăşanie în leprozerii, aşa cum încă se mai întâmplă în Africa zilelor noastre, sau în spitale de boli contagioase, iar apoi au consumat cele sfinte şi nu s-au îmbolnăvit. Acest fenomen a făcut o impresie foarte puternică medicilor şi personalului din spitalele africane, care ignorau sau nu credeau în puterea tămăduitoare a Sfintelor Taine”. De aproape două mii de ani, arată și Părintele Daniel de la Rarău, „preoţii şi cei bolnavi contagios se împărtăşesc din acelaşi potir şi cu aceeaşi linguriţă şi nu s-a semnalat nicio îmbolnăvire sau epidemie … Îndoielile pornesc de la gândul cel rău şi sunt de multe ori semănate de diavoli. Astfel, la unii creştini, diavolii seamănă gânduri rele despre microbi. Datorită acestui fapt, unii creştini se tem să nu se îmbolnăvească dacă sărută sfintele icoane, mâna preotului sau se împărtăşesc cu aceeaşi linguriţă. Însă, de aproape două mii de ani de când se folosesc obiectele de cult, nu s-a semnalat nicio îmbolnăvire sau epidemie. Acest lucru arată cu certitudine prezenţa şi puterea Harului Dumnezeiesc în Biserica Ortodoxă.”

Iată acum câteva exemple edificatoare, în fond evidențe, iar evidenţele nu se pot contesta. Cel ce contestă evidenţele face păcat împotriva Duhului Sfânt care îl lasă în părăsire şi alt duh îl ia în primire, ghiciţi desigur care.   

În anul 1837, Schitul Sfântului prooroc Ilie din Muntele Athos a trecut printr-o mare ispită. Din cauza unei infecţii accidentale, aproape toţi fraţii, dimpreună cu egumenul Partenie, au căzut la pat atinşi de boala ciumei. În acel moment ieromonahul Pavel era singurul care, neluând niciun fel de leac împotriva ciumei şi nici ungându-se cu gudron, putea sluji neîntrerupt Liturghia înaintea Sfântului Altar. El de unul singur cocea prescuri, deoarece toţi ceilalţi erau plini de gudron. … Slujea mereu Sfânta Liturghie, apoi mergea la chilii pentru a împărtăşi cu Sfintele şi Cinstitele lui Hristos Taine pe muribunzi. Fără frică se atingea de ei atunci când îi mărturisea sau când îi tundea în schimă. În cele din urmă, le făcea slujba de înmormântare. Dumnezeu l-a păzit nevătămat”.

Marele stareţ Leonid de la Optina i-a prorocit părintelui Antonie Bocikov că va ajunge să-şi iubească aproapele ca pe sine însuşi. Cuvintele sale s-au împlinit 30 de ani mai târziu. În 1871 părintele Antonie se stabili în Schitul Sfântul Nicolae Ugrejski, lângă Moscova. Chiar în acel an a apărut o epidemie de holeră în Moscova şi de aceea egumenului mănăstirii Ugrejski i s-a cerut să trimită ieromonahi la Moscova ca să ajute preoţii moscoviţi în săvârşirea slujbelor pentru bolnavi şi muribunzi, şi pentru a-i îngropa pe cei morţi. Atunci părintele Antonie însuşi şi-a exprimat dorinţa de a se închina acestei lucrări de filantropie. La începutul lui 1872 se mută într-un spital pentru muncitorii de rând din Moscova, unde i se pregătise o chilie. Timp de două luni, stareţul de 70 de ani spovedi zilnic şi îi împărtăşea cu Sfintele Taine pe mulţi dintre bolnavi, el însuşi împărtăşindu-se zilnic. De asemenea săvârşea Sfântul Maslu pentru trei persoane zilnic şi, câteodată, slujea îngroparea a câte şase oameni într-o singură zi, pe timp de iarnă, într-un paraclis neîncălzit. Pe ce făcea acestea, părintele Antonie spunea despre sine însuşi niciodată nu a mai încercat sentimentul unei aşa sănătăţi sau al unei păci sufleteşti atât de mari ca în acea perioadă”.

Iată o altă întâmplare, de aceasta dată nu din Rusia țaristă, ci din Rusia bolșevică. Atunci existau așa-zișii împuterniciţi pe probleme de religie, necredincioși instalați în această funcție de puterea sovietică pentru a băga bețe în roate Bisericii. Uneori, soarta preotului şi a parohiei depindea de ei: aceştia aveau puterea de a-i da sau nu autorizaţie de funcţionare unui slujitor al lui Dumnezeu sau de a i-o lua şi atunci el rămânea fără biserică, între cer şi pământ, sau pur şi simplu era şantajat cu o astfel de ameninţare. 

Părintele Anatolie, un preot de ţară cu mulţi copii, fiul duhovnicesc al arhimandritului Serafim, a avut multe de îndurat din partea unui astfel de împuternicit. Acela s-a dovedit a fi un om îndoctrinat, agresiv şi „cicălitor”, care tot timpul se străduia să le facă rău preoţilor. Conform unuia dintre ordinele sale, slujitorii Bisericii nu apucau bine să fie numiţi la o biserică, să se acomodeze într-o parohie, să adune enoriaşi, să-şi înscrie copiii la şcoală, să-şi repare acoperişul casei sau să-şi planteze o grădină cu zarzavat, că erau imediat transferaţi în alt colţ al eparhiei.

Preotul era acuzat că desfăşoară în biserică  propagandă antisovietică. Însă era nevoie de dovezi plauzibile ca să condamni un slujitor al lui Dumnezeu, aducându-i asemenea acuzaţii grave. De aceea acest împuternicit a început să asiste la predici, încercând astfel să-l prindă pe preot că spune vreun cuvânt nepotrivit, apoi, parcă fiindu-i frică de ceva, şi-a trimis acolo, cu acelaşi scop, spionii. Le-a dat instrucţiuni, care s-au răspândit cu repeziciune şi în alte părţi: „Voi ascultaţi tot ce se spune în jur, dar în biserică să nu intraţi prea des şi nu pentru mult timp, ca să nu fiţi influenţaţi”. Cu toate că nu a putut aduna dovezi împotriva părintelui Anatolie, totuşi l-a chinuit, mutându-l cu cei nouă copilaşi ai lui dintr-o comună în alta.

Apoi i-a mai venit o idee: în ţară se anunţa periodic izbucnirea a tot felul de epidemii, ba gripă, ba rujeolă sau chiar holeră. Împuternicitul a comandat unui pictor local să-i deseneze nişte afişe colorate cu imaginea unui popă gras, cu o faţă răutăcioasă, roşie, care ţinea în mână Potirul şi împărtăşea nişte bătrâne uscăţive. Iar pe Potir a dorit să se scrie „epidemie de gripă” sau „epidemie de holeră”. Iar acele bătrâne se îndepărtau de preot, ca şi cum s-ar fi clătinat, gata să cadă moarte una peste alta.

Împuternicitul a răspândit aceste afişe peste tot, la gară, la policlinică, în toate locurile circulate, ba a pus unul chiar la el în birou, apoi l-a chemat pe părintele Anatolie.

– Iată, Anatolie Vasilevici, admiraţi, i s-a adresat el preotului, după obişnuinţa sovietică, cu nume şi prenume. În ţară este epidemie, iar dumneata răspândeşti infecţia, împărtăşindu-i pe toţi cu aceeaşi linguriţă. Nu se poate aşa ceva! Nu este igienic! Vă interzic să mai împărtăşiţi în această perioadă! Voi informa şi serviciul sanitar-epidemiologic!

-Dar noi împărtăşim spre vindecarea sufletului şi a trupului, a început să explice părintele Anatolie. 

Însă împuternicitul a repetat apăsat:

– In-ter-zis!

Părintele Anatolie s-a uitat la mâzgăleala de pe afiş, a oftat, apoi a privit spre figura firavă a împuternicitului, spre faţa lui „trecută”, şi a zis compătimitor:

Şi eu mă gândesc uneori că vin la mine să se împărtăşească tot felul de oameni. Ei au şi tuberculoză, şi hepatită, şi cancer, tot ce vrei. Şi după ce se împărtăşesc eu consum tot ce rămâne în Potir. Iar acolo sunt şi bacili Koch, şi viruşi, şi germeni, toate infecţiile sunt în mine…

Împuternicitul a dat bucuros din cap:

– Iată, iată! Purtător de infecţie!

– Toate acestea sunt în mine, a spus gânditor Părintele Anatolie, iar eu, iată cum sunt!

Şi părintele s-a ridicat în picioare în faţa împuternicitului. Avea înălţimea de 1,90 m, umerii laţi, pielea de pe faţă netedă şi întinsă, de culoare roz, şi radia de sănătate şi de frumuseţe. Dinţii drepţi şi albi, părul – în comparaţie cu împuternicitul care era chel – ondulat şi mătăsos, strâns în coadă, iar ochii cu o privire ageră ca a unui şoim… într-un cuvânt, părintele Anatolie era un om frumos! Un adevărat voinic!

Împuternicitul s-a uitat la el din cap până în picioare şi s-a întristat puţin. Părintele Anatolie a plecat de la el şi s-a ocupat în continuare de treburile sale: preoţie, săvârşirea slujbelor religioase, copilaşii, preoteasa…

După o jumătate de an a venit la ei împuternicitul, galben la faţă, slab şi uscat ca iarba de pe câmp. S-a uitat la chipul preotului, care radia de sănătate şi de frumuseţe, şi cu o voce tulburată a zis:

– Cancer, mi-au găsit cancer. Botezaţi-mă, părinte Anatolie! Şi apoi daţi-mi şi mie din Potirul acela vindecător, din care şi dumneata te împărtăşeşti. Dar în mare taină, căci eu sunt membru de partid şi nu am voie.

Părintele Anatolie l-a botezat şi împuternicitul a devenit în taină creştin. Precum Nicodim cel din Evanghelie, căci şi acela era membru al sinedriului.

Împuternicitul venea noaptea la Părintele Anatolie, iar când i-a sosit ceasul părintele însuşi l-a îngropat.

Așadar, să ia aminte toți cei care hulesc cele sfinte, toți acești împuterniciți ai zilei de astăzi care strecoară virusul îndoielii, fricii și necredinței în sufletele oamenilor simpli. Să fie cu băgare de seamă nu carecumva să vină și ei noaptea să ne caute cu oareșce probleme. Și aceasta nu o spun deloc ca o amenințare, ci știind că legea cauză-efect operează și în universul spiritual. Nu cumva să-i îmbolnăvească pe ei necredința lor! În plus, să rețină cuvântul Sfântului emblematic al Rusiei, Serafim de Sarov, care la vreme de holeră arăta că „Se va izbăvi cel care se va împărtăşi cu Preacuratele Taine deseori, nu doar o dată pe an. Acela va dobândi în plus fericire pe pământul acesta şi viaţă lungă. Să vă aduceţi aminte de cuvintele Apostolului: Bucuraţi-vă pururea, rugaţi-vă neîncetat, daţi mulţumire pentru toate (I Tesaloniceni 5, 16-18). Căci cred că harul tainei Sfintei Împărtăşanii doar atunci se face simţit, când sufletul celui care se împărtăşeşte trăieşte această stare de fericire şi linişte”.

În zilele noastre Părintele Temistocle este misionar în Sierra Leone, Africa. Acolo a avut de-a face cu virusurile mortale Ebola si SIDA, care teoretic, după mintea celor îndoielnici sau necredincioși, ar fi transmisibile prin Sfânta Împărtăşanie. S-a aflat acolo, în Sierra Leone, în perioada de vârf a infectării, când mii de oameni au murit în regiunea lui. A consumat Sfântul Potir după ce împărtășea, dar a rămas nevătămat. El afirmă că și cu credincioșii s-a întâmplat la fel. Nimeni nu s-a îmbolnăvit. Iată mărturia sa: „Noi am continuat să împărtăşim, nu ne-am oprit, iar lumea nu a încetat să vină la Biserică şi să se împărtăşească. Niciunul dintre noi nu s-a îmbolnăvit, fie dintre credincioşi, fie dintre preoţi. Vă spun un alt caz – nu mă refer doar la virusul Ebola. O dată mă aflam în Kenya, iar o mare parte a creştinilor din acea comunitate, a bisericii Sfântul loan, aveau SIDA. Eu eram singurul preot şi trebuia să consum Sfânta Împărtăşanie la sfârșit şi nu m-am contaminat! La fel şi cu virusul Ebola, niciunul dintre preoţi sau creştini nu s-a contaminat!”. Îl puteți vedea pe Temistocle,  mărturia lui o puteţi găsi pe youtube.

Există îndoielnici chiar și în Biserică. Aceștia ar dori să primească Euharistia cu propria linguriță adusă de acasă și dezinfectată. Acea linguriță, fie ea de aur, le lemn, de argint sau de plastic este, după expresia Părintelui Mihai Valică, lingurița necredinței. Aurul ei nu te poate proteja de virusul îndoielii demonice din sufletul tău. Să ia aminte aceștia la faptul că Sfântul Serghie de Radonej vedea un foc ridicându-se din lingurița cu care împărtășea înainte de a pune lingurița în gura unora. Părintele Iacov Ţalikis, un sfânt al zilelor noastre, a descoperit unor credincioși că la unii oameni, atunci când îi împărtăşea, Sfânta Împărtăşanie dispărea din linguriţă, ca şi când ar fi fost luată de o mână nevăzută, iar creştinul simţea linguriţa goală. Nu primea nimic în linguriţă. Adică, era lipsit de Trupul şi Sângele lui Hristos şi nu avea niciun folos din Sfânta Împărtăşanie. „Odată, povestește părintele, a venit unul cu învăţătură multă cu intenţia să rămână la mănăstire. În timpul discuţiei mi-a spus că doreşte să se împărtăşească a doua zi la Sfânta Liturghie. Eu am văzut însă că nu trebuia să se împărtăşească, pentru că era nespovedit şi păcatele lui nu-i îngăduiau să ia Sfânta Împărtăşanie. Am încercat prin discuţia cu el să-l fac să se mărturisească. A fost imposibil. Toată noaptea nu am dormit gândindu-mă cum să-l împărtăşesc dacă nu trebuie, dar cum să fac să nu-l resping din calea de întoarcere către Dumnezeu, pe care abia a început să păşească. Când a venit ora şi s-a apropiat nevrednicul să se împărtăşească, cineva virtuos din biserică a văzut o rază de aur, o lumină, că a plecat din Sfânta Linguriţă, a trecut peste umărul preotului şi s-a aşezat pe Sfântul Disc de pe Sfânta Masă. A fost Sfânta Părticică din Trupul Domnului care a plecat. Astfel omul nu s-a împărtăşit în mod firesc, deoarece era în păcate”. Același mare stareţ i-a destăinuit unui apropiat: „Când împărtăşesc oamenii niciodată nu mă uit la feţele lor, dar câteodată îmi zice gândul să privesc faţa celui ce se împărtăşeşte cu Dumnezeieştile Taine. Atunci văd faţa unuia că are înfăţişare de câine, a altuia de maimuţă, ori de alt  animal, îngrozitoare înfăţişări! «Dumnezeul meu! zic atunci. Dacă sunt oameni, cum au înfăţişări de animale?». Sunt şi câţiva care vin şi se împărtăşesc cu faţa calmă şi lină. Când se împărtăşesc aceştia, feţele lor strălucesc ca soarele”. Așadar dacă vii cu îndoiala în suflet nu ești cu nimic mai presus decât un animal. Acela nu crede, nu poate să creadă, e dincolo de puterile lui. Aceasta face diferența între animal și om. Dacă nu crezi rămâi un animal. Da, un animal rațional, un animal cu emoții și gusturi elevate, dar un animal. Și aceasta nu are nimic denigrator sau disprețuitor. E doar o constatare, o evidență a arealului duhovnicesc. Trăind în acest areal, creștinii primelor secole nu ezitau să-L mărturisească pe Hristos înaintea leilor și a săbiilor. Cu atât mai puțin s-ar fi temut de un virus. Se ştie că aceștia celebrau Sfânta Euharistie chiar cu riscul vieţii, creștinismul fiind atunci o religia ilicită. O spune, de exemplu, Tertulian în lucrarea sa Despre fugă. Uneori, când erau surprinşi de prigonitori la celebrarea lor cultică, ei declarau: „Trebuia să ne adunăm. Fără masa Domnului, nu putem trăi; ea este mai importantă pentru noi decât viaţa”. Se spune că în vremurile de pe urmă creștinismul va reveni în catacombele de unde a ieșit. S-ar putea ca acele vremuri să nu fie foarte departe, însă, dacă așa va fi, împuterniciții acestei lumi și acoliții lor să știe foarte clar că vor auzi de la creștinii autentici aceleași cuvinte: „Trebuia să ne adunăm. Fără masa Domnului, nu putem trăi; ea este mai importantă pentru noi decât viaţa”, decât această viață pământească. Măsurile drastice luate de autorități în ce privește interzicerea participării credincioși la Sfânta Liturghie, în general, și la Sfintele Paști, în special, sunt pe măsura necredinței lor. Dacă Dumnezeu e Dumnezeul cel Viu atunci El e prezent aici și acum, căci, spune Sfântul Pavel „În El viem și ne mișcăm și suntem”. Dumnezeul cel Viu nu e exilat în cer, ci e aici și acum, pulsând viață în fiecare clipă și în om și în microb și în tot ce ființează. Or, dacă e așa, nimeni nu se îmbolnăvește la întâmplare, ci doar cei care îngăduie Dumnezeu. Da, noi nu trebuie să-L ispitim pe Dumnezeu, să-I forțăm mâna, nu trebuie să ne băgăm cu capul în gura lupului, nu trebuie să căutăm cu lumânarea focare de infecție, trebuie să ne păzim, dar nu obsesiv, nu isteric. 

În vara anului 1848 în guberniile Kaluga şi Orlov s-a iscat o epidemie de holeră, în unele locuri numărul celor morţi devenise îngrijorător. Au fost cazuri de mortalitate şi printre călugări şi călugăriţe. Pe o tânără călugăriţă o îngrijora frica morţii despre care i-a şi scris părintelui ei duhovnic, Sfântul Stareț Macarie de la Optina, care îi răspunde: „Îmi spui că îţi este frică de moarte, descriind cazurile de îmbolnăviri şi decese de la voi, dar cu ce te vei înfăţişa înaintea lui Dumnezeu? Toţi trebuie să ne îngrijim de modul cum ne vom prezenta înaintea lui Dumnezeu şi să ne unim conştiinţa cu pocăinţa, cu smerenia şi cu încredinţarea în mila de nedescris a lui Dumnezeu. Moartea este inevitabilă pentru fiecare dintre noi, dar nimeni nu ştie când va fi şi fiecare îşi încheie aici timpul activităţii sale atunci când rânduieşte Dumnezeu. (Subliniem încă o dată: fiecare îşi încheie aici timpul activităţii sale atunci când rânduieşte Dumnezeu. Nu mai repede, nu mai târziu). Fii liniştită şi lasă-te în voia Ziditorului nostru! Îţi aminteşti că de nenumărate ori m-ai implorat să mă rog pentru tine, ca să mori mai repede? Am văzut ce minte de copil aveai şi am râs de tine, dar tu nu glumeai. Acum însă, văzând că alţii mor, te înfricoşezi pentru tine. Lasă asta în grija lui Dumnezeu! Vor muri doar cei cărora le este rânduit să moară acum, tu vei trăi”. Și așa a fost. Vor muri doar cei cărora le este rânduit să moară acum. Nimeni altcineva. Unii numesc gripa de acum, ca și alte epidemii  care au apărut de-a lungul istoriei biohazard, adică un fel de ruletă rusească. Scapă cine se nimerește, cine are „noroc”. Dacă nu crezi în Dumnezeu totul e hazard, întâmplare, noroc, aleatorism. Dacă crezi în Dumnezeu nimic nu e la voia întâmplării, ci totul e la voia lui Dumnezeu: viața și moartea, boala și sănătatea, temporalitatea și veșnicia. Pâinea și vinul ne dau gustul temporalității, al vieții pământești, Trupul și Sângele lui Hristos din Potirul Sfintei Liturghii ne dau gustul veșniciei, al vieții cerești. Depinde de noi cu care gust vrem să rămânem în cele din  urmă, la care banchet vrem să participăm, la cel al temporalității, ori la cel al veșniciei, căci Sfânta Liturghie este tocmai banchetul veșniciei coborât în mijlocul acestei lumi, a „acestui veac nestatornic și vitreg” (Părintele Sofronie Saharov), banchet la care lingurița nu o ține preotul, ci Însuși Hristos, unde împărtășește nu preotul, ci Însuși Hristos!

Total
110
Shares
Previous Post

Frângerea din iubire e doar temeiul zidirii din nou

Next Post

Puterea pocăinței

Related Posts