Unii dintre cei care aduc pomelnice abia dacă știu să scrie. Le găsesc foile cu nume în buzunarele reverendei, atunci când tata ajunge acasă, seara. Și le citesc:
Ghiorghie
Tudour
Nicolaie…
Trecuți acolo, sunt simple nume. Poate de tați, de fii sau de frați. Le păstrez o vreme. Apoi le ard. Mai zâmbesc când le văd numele pocite așa. Dar poate nici nu-i chema altfel, de fapt. Cui îi pasă? Poate Ionică fusese frate cu Costel. Sau poate doar cumnat. Ori vecin. Și amândoi se certau cu nea Caramfil, scripcarul satului. El avea o fată măritată cu perceptorul Tuader. De aceea, Caramfil nu dădea parale la stat. Dar Costel și Ionică dădeau. Iar ei aveau familii grele de ținut. Și munceau, cum să nu muncească, dar tot nu scoteau din pământ cât scotea acela din nunți, cumetrii și ce alte sărbători se mai iveau! El era cel mai căutat scripcar din șase sate, lucru mare! Tare dibaci la strune și la vorbă. Îl iubea lumea. Nimenea nu stătea când zicea el din vioară: toți se ridicau și jucau. Când a amuțit vioara lui, parcă s-ar fi clătinat tăria cerului.
Dumnezeu să-i ierte!
Acum însă Ionică, Costel și Caramfil, chiar și Tuader se înghesuie cuminți pe un pomelnic. Așteaptă să se dea ceva de pomană pentru sufletul lor, ca să aibă din nou pentru ce cânta.
Zilele nu se termină ușor, nopțile parcă se nasc fără voia lor. Diminețile, soarele se ascunde de la chipul lumii. Miercuri apune mai devreme. Joi nu scoate capul din pernă. Lumina se usucă, întinsă pe sârmă. Au prins-o Îngerii cu cârlige de firul vieții mele. Eu nu am avut nimic de zis în privința asta.
Când le mai zic colegilor despre frații mei, ei par să-și amintească vag că vin dintr-o lume ciudată. Îmi închipui ce e în capul lor: o casă mare, în care încap de la bunici la pisici. Farse cu hamsteri. Lifturi care duc în pod. Gălăgie. Mizerie. Violență, poate.
Nici nu e vina lor. În realitatea pe care o acceptă ei, în normalitatea la care au acces, doar țiganii și țăranii mai „toarnă” copii. Restul oamenilor sunt civilizați. Restul se respectă. Restul iau în considerare încălzirea globală și resursele pe terminate ale planetei atunci când își planifică familia.
Sălbăticia civilizației noastre prezintă asemănări cu cea observată în cadrul triburilor din zona estică a Africii. Care se zvonește că sunt pe cale de dispariție. Despre civilizația noastră nu știm încă pe ce cale de află. Poate e în pragul unui război care a început demult, poate că e la finalul celei mai controversate epoci istorice.
Despre răcirea sufletelor nu s-a ivit încă să vorbească niciun om de știință de la Harvard, niciun activist zelos, nicio Greta. Acest fenomen, care se desfășoară neîntrerupt de ani, a influențat viața a întregi generații. Consecința numărul 1: ne dilatăm necontrolat, încât ajungem să nu mai avem loc pentru altcineva. Consecința numărul 2: avem medicina și psihologia mai dezvoltate și mai la îndemână ca oricând, dar murim bolnavi-bolnavi. Nu-i de glumă, ne sufocă acest fenomen! Consecința numărul 3: contrar legilor pe care le-am învățat sau nu în școală, frigul dilată.
Cât despre resursa principală de energie a omenirii, continuăm să o ignorăm, deși ne înconjoară. E peste tot. Există probabilitatea ca unii aleși s-o fi descoperit, dar excludem rapid această posibilitate. Drumul prezintă obstacole pe care le luăm în considerare înainte de-a ne hotărî să încercăm măcar. Nu e sigur. Nu e cum vrem noi: rapid, sigur și ieftin.
Adevărul e că, în ziua în care eu și frații mei vom fi niște nume pe o hârtie din mâna unui preot, nu va mai conta încălzirea globală, iar civilizația oamenilor-tufiș va fi subiect de doctorat. Numai Dumnezeu va fi, ca și acum, peste tot.
Îngeri vor trezi soarele din somn în fiecare dimineață. Îi vor atârna lumina de viețile copiilor abia născuți, făcându-i să râdă. Ghiorghie, Tuader, Caramfil îi vor privi de pe cea lume. Și vor zâmbi cum o făcuseră odinioară, la nașterea pruncilor lor.
Maria Preoteasa, 16 ani, București
Premiul I la concursul de eseuri al lunii februarie 2020
Sursa: http://familiaortodoxa.ro
