Pateric Athonit

Isihastul Daniil Aghiopetritul

  • 14/12/2015

Părintele Daniil Aghiopetritul a fost un mare isihast în generația sa și următor al Cuviosului Petru Athonitul, primul și cel mai mare isihast athonit. S-a nevoit în același loc, dar depărtarea dintre noi și felul viețuirii sale nu a lăsat să se facă cunoscute decât câteva din elementele viețuirii sale ascetice.

Patria și viața sa înainte de a deveni monah nu ne sunt cunoscute. A fost tuns monah la Sfântul Petru[1] de către un virtuos Stareț și duhovnic Antonie, care a devenit Stareț al peșterii la 15.09.1874. După ce s-a iscusit în nevoințele monahale, bunul ucenic, părintele Daniil, a fost socotit vrednic de Starețul său vrednic de Harul Preoției. A fost hirotonit la Lavra diacon, iar mai apoi preot; însă de atunci nu a mai ieșit din Sihăstria Sfântului Petru. Nu a mers nicăieri până la adormirea sa.

La 1.04.1909 a fost recunoscut ca Stareț și duhovnic. Se pare că până atunci a trăit Starețul său.

Părintele Daniil avea rânduiala ca toată noaptea să privegheze. Socotea că este un păcat să-l găsească întunericul în pat. Se odihnea după-amiaza și atunci când se înnopta, își începea privegherea sa zilnică. La sfârșitul privegherii săvârșea în fiecare zi dumnezeiasca Liturghie, iar în Postul Mare făcea în fiecare zi Liturghie mai înainte sfințită. Dumnezeieștile sale Liturghii durau ore întregi pentru că adeseori era răpit în contemplație și din pricina multei umilințe îi venea greu să rostească ecfonisele.

Dimineață se odihnea puțin, iar ziua, purtând rasă și camilafcă, își făcea treburile necesare la chilia sa sau mărturisea monahi. Se pare că nu-și curma lucrarea sa duhovnicească în timpul zilei și de aceea evita împreună-vorbirea cu oamenii.

La amiază își mânca mâncarea sa ascetică și se retrăgea să se odihnească pentru privegherea sa cea de toată noaptea. Viața sa era ascetică și simplă. Nici geamuri nu avea la ferestre. Aveau o vatră cu lemne și niște sobe zidite vechi. Iarna zăpada depășește în acele locuri înălțimea de doi metri.

Odată un stareț și-a trimis ucenicul să se mărturisească la părintele Daniil. Acela a mers, a bătut la poartă și a spus „Pentru rugăciunile Sfinților…”, dar nu a primit răspuns. Atunci s-a uitat pe fereastra bisericuței și l-a văzut pe părintele Daniil rugându-se în genunchi sub policandru și fiind cuprins cu totul de flăcări. Îndată a alergat la starețul său și i-a spus înfricoșat că duhovnicul arde. Au alergat împreună la Sfântul Petru și l-au găsit pe părintele Daniil aflându-se într-o stare firească.

Părintele Daniil a primit un ucenic, l-a făcut călugăr și i-a dat numele Antonie, așa cum îl chemase pe starețul său. Odată ucenicul său s-a îmbolnăvit și a mers la Lavra, unde a rămas pentru un timp până ce s-a însănătoșit. În această perioadă l-a ajutat la Liturghie în fiecare zi un monah care locuia la o chilie învecinată. Părintele Daniil se închina pentru dumnezeiasca Liturghie și începea Proscomidia. La ora stabilită venea acel monah și începeau Liturghia.

Într-o zi a terminat Proscomidia, dar acel monah nu mai venea. Atunci a înțeles că ceva i s-a întâmplat. Întristat cum era, a început să se roage, neștiind ce să facă. Deoadată a văzut intrând trei monahi. După ce aceia s-au închinat, părintele Daniil a început bucuros dumnezeiasca Liturghie, în timp ce aceia cântau.

Când au terminat, părintele Daniil a vrut să-și dezlege nedumerirea sa. I-a întrebat cine erau și cum de se aflau la acea oră în pustie. Atunci aceia i-au răspuns că sunt ctitorii Mănăstirii Iviron și că i-a trimis Domnul. Și îndată au dispărut.

Acest slujitor al Celui Preaînalt, pe lângă altele, mai dădea Sfintele Taine și pustnicilor nevăzuți și goi, care trăiau prin acele părți.

La părintele Daniil mergeau noaptea vreme de trei ore Starețul Iosif Isihastul împreună cu împreună-nevoitorul său, bătrânul Arsenie, pentru a participa la dumnezeiasca Liturghie și a se împărtăși. Dintre toți pustnicii pe care i-a cunoscut – și pe atunci pustia era plină de pustnici virtuoși – părintele Daniil ajunsese la o stare mai înaltă, așa cum povestește Starețul Iosif:

„Mai era un alt părinte, mai minunat decât toți, la Sfântul Petru Athonitul, Părintele Daniil, următor al Marelui Arsenie. Foarte tăcut, zăvorât, liturghisitor de o viață. Șaizeci de ani nu s-a gândit că poate lăsa măcar o zi dumnezeiasca Liturghie. În timpul Postului Mare săvârșea în fiecare zi Liturghia Darurilor mai inainte sfințite. A trăit până în ultima zi și s-a săvârșit fără să fi fost vreodată bolnav. Dumnezeiasca Liturghie săvârșită de el ținea trei ore și jumătate, uneori chiar patru ore, deoarece din pricina umilinței nu putea rosti ecfonisele. Din pricina lacrimilor sale celor multe, pământul se uda înaintea lui. De aceea nu voia ca vreun străin să fie de față când slujea dumnezeiasca Liturghie, pentru a nu vedea lucrarea sa. Dar pe mine, fiindcă l-am rugat cu multă căldură, m-a primit. De fiecare dată când mergeam – trei ore mergeam pe timp de noapte pentru a fi de față la acea cu adevărat înfricoșătoare priveliște dumnezeiască – îmi spunea un cuvânt sau două de învățătură pe când ieșea din Sfântul Altar, după care se zăvora îndată până a doua zi. Acesta a avut în toată viața sa rânduiala privegherii de toată noaptea și Rugăciunea minții. De la el am luat și eu această rânduială și am primit mult folos. Mânca doar douăzeci și cinci de dramuri[2] de pâine pe zi, de aceea la dumnezeiasca Liturghie era ca un fulg. Și până nu uda cu lacrimi locul unde stătea, nu termina Liturghia”[3].

Starețul Iosif împreună cu bătrânul Arsenie, din recunoștință față de părintele Daniil pentru folosul ce-l primeau, îi făceau unele treburi sau zideau vreo terasă.

Părintele Daniil în afară de părintele Antonie, l-a avut în obștea sa și pe părintele Petru, cel cunoscut cu numele de „Petrakis” și care i-a urmat felul viețuirii sale, precum și pe părintele Ghedeon, care era învățat și a fost hirotonit preot.

Pe părintele Antonie, fiindcă era mișcat de dorința de a plăcea oamenilor și voia să apară înaintea lumii ca un bun ucenic, părintele Daniil îl smerea, strigându-l: „Antonie…bre, Antonie!”.

Când părintele Daniil a văzut pentru prima oară avion zburând, a spus cu uimire: „Ce este acesta? Lumea se va pierde”.

Când părintele Daniil a simțit că s-au împlinit zilele vieții sale și i se apropie sfârșitul, a făcut o plimbare prin curtea chiliei sale, îmbrăcat fiind în rasă. Apoi a privit Cerul, și-a întors privirea de jur împrejur și a strigat: „O, deșertăciunea deșertăciunilor, toate sunt deșertăciune”.

În aceeași zi, după ce mai înainte a liturghisit, a plecat spre viața veșnică în pace, fără să fie bolnav, plin fiind de zile și încărcat cu virtuți și dumnezeiescul Har, în anul 1929.

Să avem binecuvântarea lui! Amin.

[1] Chilie pustnicească aflată pe teritoriul Marii Lavre.

[2] Veche unitate de măsură; un dram este echivalent cu 3,23 grame. Asta înseamnă că mânca 80,75 grame de pâine pe zi.

[3] Starețul Iosif, Ekfrasis monahikis empirias, Sfântul Munte – 1981, p. 80.