Pr. Ștefan Anagnostopulos
Astăzi, frații mei, vă voi ține o predică oarecum diferită de cel obișnuite de până acum. Vă voi spune trei istorioare din care vom trage cu toții concluziile folositoare pentru marile Sărbători care vin.
O creștină mi-a povestit ceva cutremurător care s-a întâmplat în ajunul Nașterii Domnului, pe când era de șapte ani.
Într-un sat din Macedonia, în perioada neagră și înfricoșătoare a ocupației germane, prin anii 1941-42, când execuțiile și uciderile oamenilor nevinovați erau masive și se făceau fără milă, întemnițările și exilurile înfricoșătoare, bătaia și chinurile îngrozitoare, iar foamea îi secera pe toți, familia acestei creștine duceau o viață foarte evlavioasă, dar cei mai evlavioși erau bunicul și bunica ei. Erau oameni care se rugau mult și făceau multă milostenie.
În noaptea de dinaintea Praznicului Nașterii Domnului, sora ei de cinci ani a trezit-o și i-a cerut să meargă cu ea la toaletă. Pe atunci, după cum știți, toaletele erau afară, la marginea curții. Erau șase copii și toți dormeau jos, pe dușumeaua așternută cu un țol. Nu erau paturi, saltele și plăpumi ca astăzi. Vizavi de camera lor era odaia bunicilor. Când au ieșit afară, deodată au văzut ieșind o lumină puternică printre crăpăturile nenumărate ale ușii odăii bunicilor. Apropiindu-se și privind printr-o crăpătură, s-au cutremurat când au văzut-o pe bunica lor cuprinsă de flăcări. Au început să țipe, iar cea mai mare a început să strige:
– Foc! Foc! Bunica arde!
Cum era de așteptat, toți s-au trezit și primii care au alergat la odaia bunicilor au fost părinții copiilor, care deschizând ușa și privind înăuntru, au închis-o, căci nu se întâmplase nimic. S-au întors la copii și le-au spus:
– Nu vă temeți, nu-i foc.
Apoi, în șoaptă, tatăl le-a spus:
– Ceea ce ați văzut, copiilor, nu este foc, ci sunt flăcările Sfântului Duh, care seamănă cu flăcările de foc. Ia uitați-vă, cum încet-încet se sting! Așa se întâmplă totdeauna când bunicul și bunica se roagă și mai ales când se roagă toată noaptea. Pentru că de nu s-ar fi rugat bunicii atât de mult, precum se roagă poate și alți creștini necunoscuți, ne-ar fi omorât pe toți armata bulgărească. Cu aceste rugăciuni și privegheri, Dumnezeu nu va lăsa să se piardă vreodată patria noastră, Grecia, și nici Ortodoxia.
„Acestea au fost cuvintele tatălui nostru, pe care ni le-a spus în acea neuitată noapte de dinaintea Praznicului Nașterii Domnului”, mi-a spus acea creștină, după care a continuat:
– De atunci, de multe ori, i-am văzut pe bunici rugându-se toată noaptea. Și ori de câte ori îngăduia Dumnezeu, în acei ani de nevinovăție copilărească, îi vedeam arzând ca niște făclii aprinse de flăcările Cincizecimii. Așa ne-au învățat părinții noștri să ne prăznuim Nașterea Domnului. Cu rugăciuni și doxologie, cu participare la dumnezeieștile slujbe și cu dumnezeiasca Împărtășanie.
După care a izbucnit în plâns.
Acum vreau să vă întreb ceva, iubiții mei creștini:
– Cine dintre noi, creștinii ortodocși de astăzi, așteaptă Nașterea Domnului și Anul Nou rugându-se și priveghind de cu seară? Câți dintre bunicii și bunicile noastre de astăzi se scoală în timpul nopții și se roagă? Sau cel puțin să aprindă candela și să tămâieze? Câți părinți, tați și mame, priveghează noaptea și fac metanii, se roagă cu metanierul, plâng, se zdrobesc cu inima și se roagă îndelung? Cu adevărat, câți creștini ortodocși care au copii, iar alții și nepoți, suferă, plâng și priveghează, cel puțin un ceas, pentru decăderea morală a copiilor lor, pentru stricăciunea care este, pentru avorturi, pentru anarhie, droguri, pentru nenumăratele divorțuri, pentru erezii și sminteli, care zguduie mii de suflete slabe? Câți creștini priveghează astăzi?
Nu, fraților, din păcate, creștinii ortodocși de astăzi nu se roagă, dar stau ore nesfârșite înaintea televizorului. Bărbați, femei, copii, bunici, toți cască gura, se prostesc și se pervertesc înaintea acestei cutii a diavolului. Și nu numai că nu se roagă creștinii noștri, dar nici nu se mai înfrânează. Nu postesc. Și să zicem că nu postesc din pricină de boală, dar nu postesc nici cu simțurile lor. Nu postesc mai ales cu limbile lor. Nu tămâiază casa dimineața și seara, nu citesc Sfânta Scriptură, nu fac rugăciune la masă, nu merg la biserică în fiecare Duminică cel puțin unul din fiecare familie. Nu se spovedesc, nu se împărtășesc, nu respectă tradițiile, nu țin poruncile evanghelice, nu se luptă cu patimile lor și atâtea altele. Și tocmai pentru că nu ridicăm mâinile noastre, cu inimă curată, în fiecare noapte către Hristos, de aceea vedem atâția oameni epuizați și naufragiați moral îngrămădindu-se în jurul nostru. Din păcate, mergem din rău spre mai rău. Dumnezeu să ne miluiască!
- Trei istorisiri adevărate (I)
- Trei istorisiri adevărate (II)
- Trei istorisiri adevărate (III)
