Timpul

 după Sfântul Vasilie cel Mare

Anul Nou, începutul unei noi mișcări ciclice anuale a timpului, care cu câteva zile în urmă l-am sărbătorit, ne pricinuiește nouă tuturor diferite cugete și simțăminte. Se poate să fie învelit cu strălucirea fictivă a lumii, însă nu încetează să creeze o dispoziție de intensă întoarcere în sine și căutare lăuntrică. Sfântul Vasilie cel Mare, este maltratat în chip grosolan de către duhul lumii, pentru că este scos în evidență, în chip samavolnic, uneori ca simbol al consumismului, iar alteori ca simbol al bunăstării lumești, mai ales într-o epocă în care umanitatea este încercată de sărăcie, de lipsă și de nefericire, în timp ce el însuși a fost și este prototipul ascetului ideal.

Cugetările Sfântului Vasilie despre timp ne ajută să înțelegem mărimea celui mai însemnat dar pe care l-a dăruit Dumnezeu făpturii Sale, în vederea punerii lui în valoare, a cultivării lui, în scopul permanentei ei îmbunătățiri și a asemănării, după putere, cu El. Cugetările Sfântului despre timp sunt un răspuns-catapultă duhului lumii contemporane, care se distinge printr-o tendință de sârguitoare nivelare a acelor elemente care îi îngăduie omului să se cunoască pe sine și să se apropie de Dumnezeu. Este răspunsul către cei care proclamă că timpul se limitează la hotarele banale și învechite ale acestei vieți și nu se prelungește în veșnicie, pentru a cărei dobândire se cer lupte, confruntări lăuntrice, dar și o continuă dispută cu percepția materialist-biologică a vieții omenești.

Prima dimensiune a timpului, pe care o descrie Sfântul Vasilie cel Mare în renumita sa operă „Hexaimeron”, se raportează la Dumnezeu. Dumnezeu este mai presus de timp și, în același timp, și în afara lui, din punctul de vedere că El nu are început în timp și nu va avea niciodată un sfârșit în timp. Oarecând Dumnezeu a însemnat începutul lumii materiale, cândva va însemna și sfârșitul ei. Asta însă se referă la creaturile Sale materiale. Creaturile duhovnicești, cum ar fi Îngerii și partea stăpânitoare a existenței umane, sufletul, nu vor avea niciodată sfârșit. Au fost create, însă nu dispar, nu mor.

A doua dimensiune a timpului, după Sfântul Vasilie cel Mare, se raportează la materie și la viața pământească. Timpul seamănă cu o sferă care se rostogolește pe un povârniș și nu se mai oprește. Curge neîntrerupt, descoperindu-ne că și toate cele care se raportează la el sunt curgătoare, iar nu stătătoare. Ca și cum ar călători cineva cu trenul și vede, descoperindu-i-se înaintea sa, succesiv, peisaje superbe, care însă nu sunt fixe, ci dispar chiar înainte de a le conștientiza, lăsând în locul lor altele, care se pierd la rândul lor, în vasul fără fund al timpului, care are singura posibilitate de a schimba, instantaneu, prezentul în trecut.

Această dimensiune a timpului descoperă datoria omului cu privire la valorificarea lui corectă, pentru a nu-l pierde. Cel care-l înfruntă cu această rațiune, poate face față, cu izbândă, la mâhnirile și problemele vieții. Își dă seama că timpul este ocazia cultivării lăuntrice și vreme de pocăință. Își răscumpără vremea, potrivit îndemnului Sfântului Apostol Pavel, nelăsând nici o clipă să treacă nevalorificată pentru îmbunătățirea sa personală, care constituie începutul îmbunătățirii lumii.

Al treilea parametru al timpului, după Sfântul capadocian, se raportează la veșnicie. Timpul prezentei vieți este ca o picătură în ocean, față de veșnicia fără de sfârșit. Și totuși noi, oamenii, înfruntăm acest fapt într-un chip cu totul denaturat. Nu înțelegem că suntem „străini și pribegi” în realitatea pământească, că suntem trecători, călători fără locuință care călătorim spre realitatea veșniciei. De aceea și facem totul ca să construim și să creăm în această viață cu cele mai bune materiale, ne cheltuim puterile cu cele lipsite de importanță și trecătoare, neglijând nevoile omului lăuntric, care va trăi veșnic atunci când trupul său stricăcios va muri.

„Nu suntem plăsmuiți pentru puțină viață, ci suntem plăsmuiți pentru veșnicie. Nu suntem plăsmuiți pentru pământ, ci suntem plăsmuiți pentru Cer. Pământul este pepiniera. Cândva vom fi răsădiți din pepinieră în grădina Raiului. Toți cei care sunt credincioși, toți cei care au pomul vieții lor plin de roade, vor fi răsădiți în Cer. Să ne grăbim, spune Sfântul Vasilie cel Mare, ca, încărcați de roade, adică de fapte bune, să fim răsădiți în casa Domnului, ca să înflorim în curțile Dumnezeului nostru” .

Această percepție a timpului ne oferă tuturor posibilitatea să ne desfătăm de el și în această viață, dar să și-l valorificăm în perspectiva celeilalte. Nouă ne rămâne doar alegerea-chemarea, poate cea mai grea din această viață. Un An bun și binecuvântat!

Arhimandritul E. O.