1 Decembrie 1918, ceasul în care românii au înviat din morţi

Contextul istoric şi contribuţia Bisericii la Marea Unire. Interviu cu pr. prof. pr. Ion Vicovan, decanul Facultăţii de Teologie Ortodoxă „Dumitru Stăniloae” din Iaşi.

Care a fost contextul istoric în care s-a desfăşurat Marea Unire? Care au fost resorturile care au dus la înfăptuirea acestui eveniment istoric?

A fost un context istoric complex. În general, a fost favorabil nouă pentru că, în timp ce se destrămau imperii, România se întregea. Pe de altă parte, vedem că a fost împlinirea, cum se spune, a unui vis de secole pe care l-au avut înaintaşii noştri. Sigur că au avut şi cele două modele: mai întâi Unirea lui Mihai Viteazul de la 1600, după cum aveau şi modelul Unirii Principatelor din 1859. Însă, contextul istoric, căderea imperiilor, după cum şi declaraţia preşedintelui Statelor Unite, Woodrow Wilson, dreptul la determinare, toate acestea au făcut ca lupta românilor din acea perioadă să fie mai intensă. Biserica a reuşit să coaguleze pe marii bărbaţi ai neamului.

Cele două partide din Transilvania, deşi aveau viziuni politice diferite, s-au unit în vederea atingerii aceluiaşi scop. De altfel, şi cele două Biserici, cea Ortodoxă – atât de veche în Transilvania – şi cea Greco-Catolică, apărută la 1701, au avut acelaşi ideal de Unire. La fel şi slujitorii Bisericii – protopopi, profesori de teologie, după cum şi publicaţiile bisericeşti importante ale vremii. Dintre acestea, aş aminti ziarele de la Arad, Biserica şi Şcoala, sau Foaia Diecezană de la Caransebeş, cu atât mai mult Telegraful român înfiinţat de către Sfântul Mitropolit cărturar Andrei Şaguna, la 3 ianuarie 1853, care apare până astăzi fără întrerupere şi care a fost un factor de unitate foarte important. Toate aceste publicaţii au vorbit despre unirea românilor şi au înţeles corect semnele vremii. Şi aşa, slavă Domnului, s-a produs actul de la 1 Decembrie 1918.

Care a fost contribuţia Bisericii în realizarea actului Unirii?

Ca durată, a fost o contribuţie de veacuri. Iar pe de altă parte, a fost o contribuţie de consistenţă. De veacuri, pentru că Biserica, prin ierarhii ei care au tradus sau scris cărţi de învăţătură, a cultivat, a insistat foarte mult pe ideea originii, pe ideea unităţii de neam, a unităţii de credinţă şi de limbă. În plus, preoţimea în orice comunitate îndemna şi se ruga pentru unitatea românilor de pretutindeni. Apoi, sunt marile personalităţi pe care Biserica le-a dat în decursul timpului. Căci Biserica a fost prezentă la marile evenimente care au precedat actul de la 1918. Aş aminti aici, de pildă, pe cei care au participat la Revoluţia din 1848 – unde un rol foarte important l-a avut Sfântul Mitropolit Andrei Şaguna – şi celebrul Memorandum din 1892, în care au fost membri mai mulţi clerici ai Bisericii Ortodoxe, dar şi ai Bisericii Romano-Catolice. I-aş menţiona şi pe Alexandru Vaida-Voievod, pe Vasile Goldiş – foarte implicat în viaţa bisericească, membru al Permanenţei de la Arad -, apoi pe preotul Gheorghe Ciuhandu, care a scris mult pe tema Unirii, după cum şi pe George Băseşti, Ştefan Cicio Pop şi alţii.

De asemenea, la începutul veacului al XX-lea, un ierarh de seamă care s-a remarcat în această luptă a fost Miron Elie Cristea, cel ce urma să devină Mitropolit Primat, apoi întâiul patriarh al Bisericii Ortodoxe Române. Pe atunci, între anii 1910-1918, era Episcop al Caransebeşului. El a avut o relaţie specială cu moştenitorul Coroanei Imperiului Habsburgic, Franz Ferdinand. În mod deosebit s-a implicat şi învăţatul profesor Nicolae Bălan, ajuns din 1920 Mitropolit al Ardealului, care la începutul lunii noiembrie 1918 s-a deplasat la Iaşi, unde se aflau şi Regele cu Regina, dar şi membrii Guvernului, după cum şi reprezentanţii puterilor importante ale vremii: Statele Unite, Anglia şi Franţa, pentru a se consulta în vederea pasului pe care ar trebui să-l facă românii în Transilvania. Şi, de la Iaşi fiind el, a trimis o scrisoare lui Vasile Goldiş în Ardeal, spunând să organizeze marea întâlnire de la Alba Iulia, ceea ce s-a şi întâmplat.

Toţi aceştia şi-au unit forţele în vederea îndrumării românilor pe drumul spre unitate. Aşa se explică, pe de o parte, faptul că a fost un număr important de participanţi la Alba Iulia. Dar şi Iaşul, şi basarabenii din Marele Sfat al Moldovei de la Chişinău, şi românii de dincolo de munţi, şi unii dintre cei din Bucovina i-au sprijinit pe cei din Ardeal, adică au participat la Unirea de la Alba Iulia. Deci a fost o împreună-lucrare a tuturor românilor.

Părinte, aţi amintit de Episcopul Caransebeşului de atunci, Miron Cristea. Ştim că de numele lui se leagă şi un frumos moment liturgic desfăşurat în faţa Catedralei din Alba Iulia.

În ziua de 1 Decembrie 1918 aflăm că a avut loc Sfânta Liturghie la ora 7:00, Liturghie care a fost condusă de Episcopul Aradului, la care a participat şi Miron Elie Cristea, Episcopul Caransebeşului. Ca o paranteză, aş mai aminti un element important: Miron Cristea a încetat să pomenească încă din 8 noiembrie 1918, în cadrul Sfintei Liturghii, cum se obişnuia, conducerea Imperiului Habsburgic de atunci, pomenind în locul ei Marele Sfat Naţional Român.

Apoi, la ora 10:00, în ziua de 1 Decembrie 1918, pe câmpul lui Horia a avut loc o slujbă de Te Deum care a fost oficiată de ierarhii noştri, o slujbă foarte frumoasă. Miron Elie Cristea, Episcopul Caransebeşului, a citit o rugăciune cunoscută în presa vremii sub numele de Rugăciunea românului. Această rugăciune se pare că a fost alcătuită de preotul Gheorghe Ciuhandu cu câţiva ani mai devreme şi se rostea deja în parohiile româneşti.

Episcopul Miron Cristea a citit această rugăciune care conţine texte, în special, din Vechiul Testament, în mod deosebit din Plângerile lui Ieremia, în care sunt readuse în atenţie suferinţele pe care le-a îndurat poporul român. Deci rugăciunea a fost una de suflet, în sfârşit ascultată de Dumnezeu, şi de aceea Episcopul Aradului de atunci, Ioan Papp, când a rostit formula de încheiere a slujbei, a spus: „Cel ce a înviat din morţi poporul român” – deci a venit ceasul în care românii au înviat din morţi. Şi acesta a fost momentul liturgic foarte important care a sensibilizat mulţimile. Aş mai spune faptul că s-a cântat imnul Deşteaptă-te, române!, pe care şi astăzi îl cântăm. A fost intonat de studenţii Institutului Teologic Pedagogic de la Sibiu, condus de Timotei Popovici. Şi după aceea au urmat cuvântările, întocmirea documentului, stabilirea delegaţiei care avea să ducă Actul de Unire. După cum cei de la Chişinău şi cei de la Cernăuţi l-au dus la Iaşi, cei din Transilvania l-au dus la Bucureşti, pentru că tocmai plecase Regele Ferdinand acolo.

Există persoane care critică sărbătorirea Centenarului, iar unul dintre motivele lor este acela că harta României Mari de acum 100 de ani nu mai arată astăzi la fel. Ce le răspundem?

Oameni care au criticat într-un fel sau în altul sunt consemnaţi în toată istoria şi probabil în toate momentele mai importante ale ei. Eu cred că noi trebuie să ne amintim de înaintaşi. Am convingerea că evenimentele frumoase, majore din istoria noastră ne dau, pe de o parte, inspiraţie, iar pe de altă parte, putere ca, la rându-ne, să facem ceea ce ţine de noi. Chiar dacă harta României nu mai arată ca atunci, este bine să ştim măcar cum arăta România. Că idealul de reîntregire al României nu trebuie să dispară. El trebuie să fie o năzuinţă a noastră, cum a fost şi pentru înaintaşii noştri, o năzuinţă de veacuri. Şi aceasta cred că ar trebui să ne determine pe toţi, fiecare la locul său ori potrivit responsabilităţii pe care o avem, să acţionăm în această direcţie: într-un fel oamenii politici, în alt chip oamenii Bisericii, în alt chip oamenii de rând, poporul. Şi slavă Domnului că sunt legături destul de intense. Ele pot fi, fără îndoială, intensificate cu fraţii din Basarabia sau cu cei din Bucovina, pentru că trec şi acum prin momente de încercare. Aici trebuie să insistăm, să vedem ce se poate face astăzi.

Sursa: ziarullumina.ro

Total
57
Shares
Previous Post

Catedrala „Sfântul Andrei” din Patras

Next Post

Sf. Porfirie cel nou, făcătorul de minuni

Related Posts