Monahul Simon, Sfânta Mănăstire Karakalu, Sfântul Munte Athos
Pentru a vorbi sau a scrie cineva despre un sfânt trebuie să îndeplinească nişte condiţii, astfel încât să redea cu deplină fidelitate măreţia sufletului său. Prin urmare, pentru a vorbi sau a scrie cineva cu vrednicie şi cum se cuvine despre sfântul Stareţ Paisie, trebuie să fie el însuşi la aceeaşi măsură a virtuţii cu acela. Cu deplina conştiinţă a nevredniciei mele, îndrăznesc să expun câteva fapte minunate, la care am fost martor ocular. Dar înainte de a mă referi la acestea, voi povesti cum a început legătura mea cu Stareţul Paisie.
Cu câţiva ani înainte, ca student, auzeam de la cunoscuţii şi prietenii care vizitau Sfântul Munte, despre Stareţul Paisie. Atunci mi s-a născut şi mie dorinţa să-l vizitez. Şi într-adevăr, am mers în Sfântul Munte şi l-am cunoscut. Cea mai mare dintre multele minuni pe care le a făcut Stareţul cu mine a fost „pogorârea Dreptei Celui Preaînalt” asupra mea, care mi-a dăruit lepădarea de lume. Adică, m-am dezlegat de îndeletnicirea cu deşertăciunea lumii, le-am lepădat pe toate şi am început să mă pregătesc pentru a mă „înrola” în tagma monahicească. Am început să învăţ arta artelor şi ştiinţa ştiinţelor. Iar aceasta a fost consecinţa înrâuririi Stareţului asupra sufletului meu. Dar pentru a ajunge acolo trebuia să se petreacă cu mine şi alte întâmplări minunate, pe care le menţionez în treacăt, deoarece ar trebui să scriu o întreagă carte, dacă ar fi să vorbesc despre toate experienţele pe care le-am trăit în preajma Stareţului.
Ani de-a rândul, din 1979, când l-am cunoscut, până în 1993 când am venit în Sfântul Munte ca monah, m-am învrednicit să primesc sfaturile lui. Nenumărate sunt modurile folosite de Stareţ prin care harul lui Dumnezeu a lucrat în sufletul meu pentru întoarcerea mea de la slava deşartă a lumii la cunoaşterea lui Hristos.
Îmi aduc aminte că eram student în anul III la Agronomie când, împreună cu alţi zece studenţi de la alte facultăţi, am vizitat Sfântul Munte şi am mers la Chilia Stareţului „Sfânta Cruce”, care este aproape de Mănăstirea Stavronikita. Acea primă întâlnire îmi va rămâne de neuitat. Toată fiinţa sa, chiar şi glasul, era atât de plină de har şi cu atâta dulceaţă duhovnicească plămădită, încât nu voiam să ne mai dezlipim de el. Eram uimiţi de chilia sa simplă, de purtarea sa fără vicleşug, de dragostea sa sinceră şi de interesul pe care îl arăta pentru noi cei tineri, cărora, deşi nu ne mai văzuse niciodată, ne vorbea ca şi cum ar fi fost cel mai bun prieten al nostru. Pe faţa sa vedeam zugrăvit chipul refăcut al lui Adam cel întâi zidit sau, mai bine zis, chipul celui de al doilea Adam, al lui Hristos. Şi l-am iubit atât de mult, încât limba omenească nu poate exprima intensitatea acelei trăiri mai presus de fire şi totodată atât de accesibilă nouă.
După ce ne-am aşezat lângă el şi ne-a servit cu simplele şi plinele de har daruri ale dragostei sale, a început să ne vorbească; mai întâi tuturor, iar apoi cu fiecare în parte. Lângă mine stătea un student încruntat şi îngândurat. Stareţul când l-a văzut, l-a întrebat:
– Nu cumva tu citeşti cărţi de psihologie?
– Da, i-a răspuns acela.
– Binecuvântatule, nu este nevoie de aceasta. Cel care poate rezolva toate problemele este numai harul lui Dumnezeu.
Şi cu o mişcare a mâinii sale îndreptată spre student, l-a făcut dintr-o dată pe acela să se bucure, iar faţa lui să strălucească, de parcă ar fi trecut peste sufletul său o adiere care a îndepărtat întristarea şi mâhnirea. Apoi ne mulţumea tuturor, deoarece, venind în grupul nostru, el îşi regăsise echilibrul şi pacea sufletească. Dacă ar fi văzut cineva cum se comporta înainte de a-l cunoaşte pe Stareţ şi cum după aceea, ar fi zis că este alt om. Acum şi acesta este monah aici în Sfântul Munte, la o mănăstire vecină.
După ce am plecat de la chilia Stareţului, ne am îndreptat cu toţii spre mănăstirea Stavronikita pentru a înnopta acolo. Acolo, pentru prima oară în viaţa mea, mi-am pus cruce la gât. Până atunci nu conştientizasem ce însemnă a fi creştin.
A doua zi ne-am pregătit să mergem la altă mănăstire. Am pornit la drum împreună cu Părintele Paisie, până acolo unde începea cărarea ce ducea la Coliba sa. Venise şi el la mănăstire la Sfânta Liturghie, pentru că era Sâmbăta lui Lazăr. Călătoria în prezenţa Stareţului a fost foarte plăcută. La răscruce unde trebuia să ne despărţim, ne a spus în glumă:
– Mergeţi unde vreţi în Sfântul Munte şi staţi cât vreţi, căci cheltuielile sunt plătite de mine!
Pe mine m-a îmbrăţişat, m-a sărutat. Am simţit că dragostea lui cuprinsese toată fiinţa mea. Harul lucra tainic înlăuntrul meu şi de aceea mi-am schimbat programul. Am păţit ceea ce păţeşte cel care bea mult vin şi uită să se mai întoarcă acasă, ci o ia pe drumuri. Aşa şi eu, am trimis telegramă acasă, la Tesalonic, şi le-am spus că sunt bine şi mă voi întoarce în Miercurea Mare, dar în cele din urmă am mai stat trei săptămâni în Sfântul Munte, deoarece simţeam că aici este casa mea.
După douăzeci de zile de şedere în Sfântul Munte am mers din nou la Stareţul Paisie. Când m a vă-zut, a spus celor doi monahi care erau cu el:
– Bine, dar încă nu l-aţi făcut pe acesta monah?
Apoi mi-a explicat în cuvinte simple şi pline de har ce înseamnă voia lui Dumnezeu şi voia omului. Pentru prima dată în viaţa mea am luat cuvintele unui om drept cuvinte de viaţă. Sfinţitul Stareţ vedea şi distingea calea sufletului fiecărui om cu ochiul străvăzător al sufletului său.
M-am întors în Tesalonic şi mi-am continuat studiile încă doi ani, însă simţeam că nu mă încântă aşa de mult dobândirea diplomei de absolvire a facultăţii. Lumea nu mă odihnea deşi aveam bani, confort şi maşină. Persoana Stareţului Paisie mă atrăgea mai mult şi mă încălzea lăuntric. Mă îndemna să caut în altă parte bucuria şi odihna, adică exact acolo unde le-a găsit şi el, lângă Hristos.
În toţi aceşti paisprezece ani de legătură duhovnicească cu Stareţul, adică din 1979 până în 1993, am văzut adeseori fapte minunate. Îl vizitam cel puţin o dată pe an şi îi ceream sfatul în diferite subiecte. Desigur, de fiecare dată aveam ceva deosebit de discutat.
În 1983 călătoream spre Sfântul Munte împreună cu fratele meu – pe atunci şofer începător – şi alergam cu maşina cu mare viteză. Maşina era nouă, drumul era larg şi mergeam uneori chiar şi cu o sută şaizeci de kilometri la oră. Deodată am intrat într-o zonă cu multă ceaţă. Nu cunoşteam drumul şi nu aveam nici vizibilitate. În faţa noastră, pe aceeaşi parte, se oprise o altă maşină, care aştepta s-o facă la dreapta. Am observat-o înainte cu vreo cincizeci de metri. Fratele meu a spus numai: „Vai, murim!” şi a călcat frâna. Atunci maşina a alunecat în partea stângă a şoselei, apoi cu un şuierat înfricoşător a revenit în partea dreaptă în faţa maşinii oprite şi şi-a continuat drumul. Puţin mai înainte, pe partea opusă era o altă maşină oprită. Aşadar, trebuia să murim noi, ori să omorâm pe alţii. Însă nu s-a întâmplat nici una, nici alta. Aceasta am atribuit-o minunii Maicii Domnului şi rugăciunii Stareţului care ne-a acoperit. După aceea, atunci când am conştientizat prin ce primejdie am trecut şi cum ne a izbăvit, drept mulţumire, când am intrat în Sfântul Munte, am mers pe jos zece ore. Când am ajuns la Stareţ şi i am povestit cele petrecute, ne-a spus să uităm întâmplarea şi ne-a spus multe lucruri, creând o atmosferă plăcută. Tot atunci mi a spus multe lucruri despre serviciul meu şi despre viitor.
Subiectele internaţionale le ştia atât de bine, încât aceasta m-a impresionat mult. Odată mi-a spus ceva legat de profesia mea:
– Vezi, acum au scos această lege. Ţăranii primesc un ajutor bănesc. După o vreme îl măresc, până când subvenţia va fi echivalentă cu capitalul ţăranului (animalele, terenurile lui etc.). În acel mo-ment, ştiind din calcule valoarea reală a bunurilor fiecărui ţăran, vor vota în secret o lege care le va permite să declare cât vor voi. Atunci toţi vor declara mai mult pentru a lua o subvenţie mai mare. Dar îi vor controla pe ţărani cu ajutorul computerelor şi le vor cere înapoi diferenţa de bani. Iar celor care se vor împotrivi le vor confisca averile.
La început eu nu am dat importanţă celor spuse de Stareţ, ci spuneam în sinea mea: „Le spune aşa numai ca să mă distragă de la cele petrecute pe drum”. Însă el insista:
– Da, exact aşa va fi.
Desigur, în acea perioadă nu exista încă ceva de acest fel. Chiar şi fratele meu, care era ţăran, mi-a spus:
– Dar ce sunt acestea pe care le spune Stareţul? Este cu putinţă să se întâmple aşa ceva?
Însă, atunci când după doi ani-trei ani au înce-put să se petreacă exact aşa cum ne spusese Stareţul, fratele meu a început să spună acestea tuturor. Când mergeau ţăranii să-şi declare şi li se spunea: „Declaraţi mai mult! De ce declaraţi numai atât?”, fratele meu le spunea: „Nu! Aşa şi aşa ne-a spus Părintele Paisie din Sfântul Munte. Luaţi aminte, aceasta este o cursă!” Toate pe care mi le-a spus Stareţul până în 1993, când am plecat în Sfântul Munte, s-au adeverit întocmai. Subvenţiile, controalele venite de la Bruxelles etc., toate s-au împlinit aşa cum le prezisese el.
Stareţul cunoştea foarte bine psihologia, nu numai a grecilor, ci şi a altor popoare, a germanilor, a englezilor etc., şi vorbea despre politica şi viaţa lor socială şi religioasă. Îi vedea pe toţi oamenii ca pe nişte fraţi, provenind dintr-un tată şi o mamă, Adam şi Eva. Spunea:
– Ei, s-a mărit „familia”. Unii au mers în Australia, alţii în Africa, alţii în America, Europa… Toţi suntem fraţi de la o mamă şi un tată.
Atunci când discuta cu cineva despre problemele aceluia, nu ţinea cont de clasificările sociale şi provenienţele geografice, ci îl cinstea pe fiecare ca pe o persoană umană deosebită, ca pe chipul lui Hristos, şi îi vorbea cu multă dragoste, cu multă înţelegere faţă de neputinţele lui. Dragostea pe care o avea pentru Dumnezeu se transmitea chipului Lui, omului, dar şi la toată zidirea, animalelor şi plantelor. Vedea negrăita purtare de grijă a lui Dumnezeu pentru omul căzut, precum şi pentru întreaga zidire „care suspină şi are dureri”.
Odată se adunaseră în jurul Stareţului oameni de diferite profesii. De la procurori până la muncitori. Atunci a întrebat pe unul care stătea aproape de el:
– Tu cu ce te ocupi?
– Eu lucrez în Africa, acolo unde se cultivă arbori de cafea.
După ce au discutat puţin şi i-a dezlegat o nedumerire, a spus în auzul tuturor:
– Aţi văzut ce purtare de grijă are Dumnezeu pentru noi? Acolo unde există multă căldură, în Africa, la Ecuator, a făcut să se adapteze locului şi să se cultive arborii de cafea. Şi asta pentru ca oamenii să bea cafea şi să nu moţăie.
Odată, i-am mărturisit un gând care îmi pricinuise o mare mâhnire. Când a auzit aceasta, a început să strige: „Slavă Ţie, Dumnezeule!” Apoi mi-a spus:
– Aceasta a îngăduit-o Dumnezeu ca să nu ţi se întâmple ceva mai rău.
De fiecare dată, în situaţii duhovniceşti foarte grele, găsea astfel de soluţii, încât toţi se minunau de ele. Cum putea, oare, un om simplu şi fără ştiin-ţă de carte, aşa cum era Stareţul, să aibă atâta har şi atâta putere duhovnicească?
Odată, un oarecare ierodiacon l-a întrebat:
– Gheronda, ce nevoinţă aţi făcut de aţi dobândit atâta har?
– Nu am făcut nimic, ci am lăsat pe Dumnezeu să lucreze înlăuntrul meu.
Se curăţise de egoism şi de celelalte patimi şi astfel harul dumnezeiesc nu era împiedicat să se sălăşluiască în el.
Smerenia sa era pilduitoare. Nu rănea niciodată pe nimeni, oricât ar fi fost acela robit de patimi sau de diavoli. Odată a mers la el un student plin de sine, aşa cum sunt de obicei studenţii. Văzându-l, Stareţul l-a întrebat:
– Tu ce studiezi?
– Agronomia.
– Aa, foarte bine. Vei veni aici şi vom altoi aceşti chiparoşi, deoarece sunt prea mulţi şi nu am nevoie de toţi, şi îi vom face nuci.
– Este imposibil! i a răspuns acela cu un aer de specialist.
– Ba, cum nu se poate? Atunci ce fel de agronom eşti?
Iar acestea i le-a spus ca să-i dea prilejul să vadă că are limite şi astfel să se smerească puţin.
Despre ortodocşi, Stareţul spunea că este popo-rul ales al lui Dumnezeu. Avem însă şi o mare responsabilitate pentru moştenirea noastră ortodoxă, să o păstrăm, să o trăim, pentru a putea-o transmite şi altora. Ceilalţi creştini, protestanţii şi catolicii, au numai o viaţă spirituală exterioară, simulată, în timp ce ortodocşii, prin asceză, ajung la trăirea harului lui Dumnezeu, care este o continuare a trăirii ortodoxe a sfinţilor, iar nu o trăire fariseică şi făţarnică.
Despre nevoinţa duhovnicească, Stareţul spunea:
– Aşa cum pe stadion al doilea aleargă să-l ajungă pe primul, al treilea pe al doilea şi aşa mai departe, tot astfel şi în cele duhovniceşti, va trebui să privim la cei care merg înaintea noastră în viaţa duhovnicească. Dacă însă, în loc să privim la cel mai bun decât noi, privim la cel mai rău, nu vom putea face nimic, ci vom cădea în nepăsare.
După ce am clarificat înlăuntrul meu, cu ajutorul Stareţului, ce înseamnă voia lui Dumnezeu şi ce înseamnă voia omului, am hotărât totuşi să-mi continui studiile, atras fiind de cunoaşterea deşartă, adică de înţelepciunea lumească. Şi am făcut aceasta, deşi Stareţul îmi proorocise că voia lui Dumnezeu pentru mine era să devin monah. Îmi spusese cu discernământ:
– Dacă ţi-aş spune să rămâi acum în Sfântul Munte şi ţi se va întâmpla vreo ispită, vei spune: „Gheronda, Sfinţia Voastră sunteţi de vină pentru că m-aţi influenţat”.
Acum îmi pare rău că nu am avut lepădarea de sine care trebuia şi nu l-am lăsat atunci pe Stareţul cel luminat de Dumnezeu şi plin de discernământ să mă povăţuiască potrivit voii lui Dumnezeu. Însă acela a văzut slăbiciunea voinţei mele şi a făcut iconomie cu mine. Atunci m-a întrebat:
– Dacă te întorci acum la Tesalonic, mai poţi recupera anul?
Când i-am răspuns afirmativ, a consimţit să mă lase să plec, ca să se arate şi în aceasta libertatea voinţei mele.
Plecând de la Stareţ, am trecut pe la un fiu duhovnicesc de al său, care se nevoia acolo aproape. Când i-am povestit ce se întâmplase, acela mi-a spus:
– Acelaşi lucru mi-a propus şi mie înainte de a veni în Sfântul Munte: „Să-ţi termini studiile cu note cât mai mari, iar apoi să aduci diploma de absolvire (adică simbolul deşertăciunii lumeşti) ca să o îngropăm adânc în pământ”. Aşa am făcut şi eu.
După ce am terminat studiile, l-am vizitat din nou pe Stareţ la Panaguda, dorind să-mi spună ce trebuie să fac. Acela însă, cu privirea sa pătrunzătoare, a văzut iarăşi neputinţa voinţei mele de a păşi pe calea desăvârşitei lepădări de sine şi a considerat că stagiul militar mă va ajuta să iau hotărârea care trebuie. Şi astfel mi-a recomandat să fac armata, fiindcă şi el făcuse aceasta şi încă cu mult zel şi eroism, până la jertfire de sine. Acelaşi fiu duhovnicesc al Stareţului, despre care am amintit mai sus, mi-a recomandat ca, în cazul în care mă gândesc să mă fac monah, să nu urmăresc să fac şcoala de gradaţi, ca nu cumva aceasta să mă împiedice să mă smeresc. În cei doi ani de serviciu militar, nu puţine au fost minunile pe care le-am văzut cu ochii mei. Specialitatea mea în armată a fost de topograf. Datorită ei, am avut marea binecuvântare să vizitez părinţi duhovniceşti renumiţi, cum ar fi părintele Epifanie Teodoropulos, părintele Maxim, actualul egumen al Mănăstirii Sfântului Dionisie din Olimp, pe care mi l-a recomandat Stareţul, şi alţii. Iar aceasta pentru mine a fost ceva deosebit. Deoarece în timpul serviciului militar schimbam adesea locul de şedere, atunci când am mers în Sfântul Munte l-am întrebat pe Stareţ:
– Trebuie să am acelaşi duhovnic, oriunde aş merge?
– Nu, mi-a spus el. Biserica locală are harul deplin. Te poţi spovedi în oricare Biserică locală, ca mădular viu al Bisericii, pentru a te hrăni duhovniceşte.
Sfaturile sale referitoare la comportamentul colegilor şi ofiţerilor mi-au fost foarte folositoare, izvorâte din înţelepciunea sa cea dumnezeiască. De fiecare dată când luam permisie, mergeam în Sfântul Munte şi îi ceream sfatul. Şi osteneala mea niciodată nu a fost în zadar.
De multe ori Stareţul lipsea şi mulţi închinători plecau fără să-l poată vedea şi să-i ceară sfatul. Pe mine însă, ai fi spus că mă aştepta. O singură dată mi-a fost cu neputinţă să-l văd, deoarece plecase undeva. A doua zi trebuia să plec din Sfântul Munte. Cu puţin timp înainte de a pleca, am mai făcut o încercare disperată să-l văd, deoarece aveam mare nevoie de sfatul său. Am alergat aşadar spre Coliba sa şi, fiindcă mă grăbeam să nu pierd autobuzul, în cinci minute am fost acolo. Am bătut la amândouă porţile, dar nici un răspuns. Atunci m-am întors mâhnit, şi, înainte să ajung la podeţul din apropiere, l-am văzut pe Stareţ înaintea mea cu un săculeţ în spate. Am luat binecuvântare de la el şi i-am spus:
– Gheronda, pentru Sfinţia Voastră am venit.
– Şi eu „am văzut” că mă căutai şi de aceea am venit. Mă întorc de la Kapsala, unde a fost o priveghere de toată noaptea.
Apoi mi-a răspuns la întrebările pe care i le-am pus, m-a încurajat şi am plecat bucuros. Însă apariţia sa neaşteptată pe cărare a rămas pentru mine inexplicabilă până în ziua de astăzi.
În toată perioada stagiului militar nu am pierdut nici una din slujbele Bisericii. Lucrurile se potriveau atât de bine, încât totdeauna când se slujea la biserică luam permisie. Mergeam şi mă întorceam ca şi cum aş fi fost la casa mea şi nu în cazarmă. Aici se vedea clar mâna lui Dumnezeu şi binecuvântarea Stareţului.
Fiindcă Stareţul era împodobit cu harisma smereniei, pe lângă celelalte harisme pe care i le-a dat Dumnezeu – printre care străvederea, înainte-vederea şi facerea de minuni –, era convins că este cel mai păcătos om din lume. Aceasta o trăia şi o arăta atât prin purtarea, cât şi prin cuvintele sale. De mic copil, aşa cum spunea el însuşi, a păşit pe calea smereniei cea următoare de Hristos, prin citirea vieţilor sfinţilor şi viaţa ascetică pe care a dus-o. Ca tâmplar în lume şi, mai târziu, ca telegrafist în armată, unde a slujit patria mai mult de trei ani, s-a distins prin spiritul său de jertfă. Iar aceasta izvora din urmarea lui Hristos, din dragostea lui Hristos pentru Crucea Sa. Întotdeauna alegea locul cel din urmă, pentru care se bucura şi mulţumea lui Dumnezeu. În armată, când vreun soldat îl ruga să facă de pază în locul lui, pretextând că ar avea o problemă urgentă, Stareţul primea aceasta cu multă bucurie. Astfel se purta totdeauna, deşi vedea că aceia profitau de bunătatea lui, deoarece nu voia să mâhnească pe nimeni, ci voia să-i odihnească pe toţi. Şi aceasta pentru că voia să-L urmeze pe Hristos.
Altă dată, în perioada războiului, împreună cu un alt transmisionist, trebuia să facă incursiuni în terenul duşmanului pentru a da informaţii despre poziţiile lui. Aceasta o făceau alternativ. Dar, deoarece colegul său era familist – şi dacă ar fi murit, ar fi rămas copiii lui orfani, iar după aceea pe Stareţ l-ar fi chinuit conştiinţa toată viaţa – de la o vreme a început să meargă numai el, jertfindu-şi astfel viaţa de bunăvoie. Prefera să moară el, din dragoste dezinteresată pentru aproapele. Datorită marii lui smerenii, îi considera pe toţi ceilalţi oameni mult mai preţioşi decât el însuşi.
Când, cu ajutorul lui Hristos şi al Maicii Domnului, s-a învrednicit să îmbrace smerita haină monahală, atunci el a ajuns la apogeul jertfei sale pentru semenii lui. Atât în obştile din mănăstirile în care a slujit, cât şi atunci când a stat singur, la linişte, viaţa sa a fost o continuă slujire din dragoste. Oricâte ar vorbi sau ar scrie cineva, nu ar putea decât să schiţeze foarte puţin înălţimea smeritei sale dragoste faţă de fiecare om îndurerat şi rănit sufleteşte care se apropia de el. Toată această slujire din dragoste a Stareţului îi odihnea pe toţi, deoarece era spontană şi de bună voie. Şi, deoarece prin el lucra harul lui Dumnezeu, a ajuns să dea soluţii chiar şi la problemele cele mai greu de rezolvat.
Îmi aduc aminte că odată, după ce l-am chinuit mult cu purtarea mea lipsită de discernământ, am simţit nevoia să-mi cer iertare. Atunci, bine-dispus şi bucuros, mi-a spus:
– Aşteaptă, mai avem timp până să apună soarele…
Ca şi cum ar fi vrut să-mi spună că bucuria sa este să odihnească sufletele. Şi mi-a dat să înţeleg că nu numai că nu-l obosea slujirea sa, vindecarea şi odihnirea sufletelor obosite, ci, dimpotrivă, îi dă-dea bucurie, o bucurie mai mare decât aceea pe care o simte medicul atunci când reuşeşte să dea un diagnostic corect şi să tămăduiască cu desăvârşire o boală. Stareţul vedea pe Însuşi Hristos în persoana fiecărui om păcătos şi chinuit de păcat şi de aceea nu judeca pe nimeni. El vedea adânc înlăuntrul fiecărui om chipul lui Hristos ascuns şi înnegrit. În fiecare om bolnav, flămând de dragoste, însetat de adevăr, închis în temniţa patimilor lui, străin de orice virtute, el vedea acest chip ascuns. Pe toţi aceştia îi slujea, arătându-le compătimire şi înţelegere. Problema fiecărui om o făcea a sa, fără să dea importanţă înfăţişării lui exterioare sau categoriei sociale din care provenea celălalt.
Atunci când vorbeai cu Stareţul, simţeai că te umpli de pace şi linişte sufletească şi de aceea nu mai voiai să pleci de lângă el. Lucra întotdeauna potrivit voii lui Dumnezeu, şi nu voii lui. Aşa cum un copil mic simte bucurie când aleargă şi face voia tatălui său şi nu simte că face ceva deosebit, ci încearcă în toate să fie corect şi să nu-l mâhnească cu nimic pe iubitul său tată, tot astfel şi Stareţul se purta faţă de Părintele ceresc. Nu ţinea cont de boli, de care nu ducea lipsă (a trăit mare parte din viaţă fără un plămân), căci odihna sa era să facă în fiecare clipă voia lui Dumnezeu, pentru care primea înştiinţare de la harul sălăşluit înlăuntrul său.
Îmi aduc aminte că la ultima mea vizită (ca frate începător), îmi spunea că are cancer de şase ani. Cu toate acestea, până la ultima sa suflare – deşi în ultima vreme avea dureri înfricoşătoare, hemoragii etc. – se nesocotea pe sine şi îl slujea cu devotament şi jertfire pe aproapele. Se lepădase de sine cu desăvârşire şi îşi omorâse egoismul. Îl imita astfel pe primul său părinte duhovnicesc, pe Sfântul Arsenie, care avea aceeaşi lucrare. Iar pe Părintele Tihon îl imita în vieţuirea sa isihastă.
Trăirea neîncetată de către Stareţ a întristării după Dumnezeu, a întristării celei dătătoare de bucurie, se vede din cuvintele şi viaţa sa. Odată, în 1979, când era încă la Coliba Cinstitei Cruci, un oarecare monah virtuos i-a cerut să ne descopere binefacerile lui Dumnezeu dăruite lui şi ce nevoinţe a făcut de l a înzestrat cu atâtea harisme. I-a cerut aceasta poruncitor, rugându-l să facă ascultare şi să răspundă. Atunci Stareţul i-a spus fără să stea pe gânduri:
– Dumnezeu mi-a iertat multe păcate. Şi dacă vreţi, o să vi le scriu. Dar o să vă smintiţi.
Stareţul nu şi-a făcut iluzii, nici vise. S-a îmbrăcat în platoşa sfintei smerenii şi de aceea a rămas nevătămat de iubirea de sine şi de egoism. El nu lăsa pe nimeni să-l slujească. Şi aceasta nu pentru că era dispreţuitor, ci pentru că se considera pe sine ca un gunoi. Chiar şi în puţinele zile înainte de ultima sa ieşire din Sfântul Munte, deşi era grav bolnav şi avea dureri înfricoşătoare, s-a slujit singur, în plină iarnă. Odată, din pricina înfrânării exagerate şi istovirii, a căzut în zăpadă în curtea Colibei sale şi nu s-a mai putut ridica. Trecând pe acolo un oarecare monah l-a văzut şi a crezut că este mort. A intrat repede în curte, l-a ridicat şi l-a ajutat să-şi revină. Apoi monahul i-a spus:
– Gheronda, ce faci aici? În starea în care te afli, o să mori, aşa, singur.
– Nu! Încă nu, binecuvântatule! Cum să săpaţi mormântul acum pe zăpadă? Mai bine să mor la vară.
În acest fel, şi cele mai mari încercări le înfrunta cu bărbăţie, cu cuget vitejesc şi cu nobleţe duhovnicească.
Stareţul spunea că pentru a ajuta pe cineva în viaţa duhovnicească nu trebuie multe cuvinte. Ceilalţi vor ca, pe cele în care noi credem, să le vadă împlinite de noi cu fapta. Atunci nu se vor îndoi de cele pe care le spunem. Altfel, ne vor lua în batjocură, pentru că una spunem şi alta facem.
– Mai demult, oamenii le împlineau pe toate cu fapta şi de aceea sporeau în toate. Cineva, pentru a tăia vorbăria, îşi punea pietre în gură ani de zile până ce se obişnuia să vorbească puţin. Altul, auzind spunându-se în Pateric, „să nu păcătuieşti cu limba”, s-a străduit să pună în practică aceasta, nevorbind timp de trei ani. Astăzi învăţăm despre toate celelalte, numai cum să ne înfrânăm pe noi înşine nu învăţăm.
Atunci când stăteai în preajma Stareţului Paisie simţeai că ai înaintea ta un Părinte purtător de Dumnezeu din vechime.
Este un fapt cunoscut că Stareţul fusese „scăldat” de multe ori de lumina necreată, încât şi trupul său răspândea har dumnezeiesc. Deşi spunea despre sine că oglindeşte lumina lui Dumnezeu ca o cutie de conservă ruginită, cu toate acestea, o reflecta ca o oglindă foarte curată. Vorbea despre rai nu ca despre ceva foarte îndepărtat, ceva care este pentru cealaltă viaţă, ci ca despre ceva pe care îl pregusta în acea clipă. Povestea cu multă simplitate şi limpezime cum trăiau cei întâi zidiţi înainte de cădere. Iar aceasta o ştia din proprie experienţă, deoarece ajunsese la starea de dinainte de cădere. De aceea, animalele, păsările veneau lângă el şi-i erau supuse. Spunea că, atâta vreme cât Adam a păstrat curat chipul lui Dumnezeu, animalele l-au ascultat ca pe un împărat. Dar şi între animale domnea armonia. Atunci lupul mânca numai oile moarte, ca ele să nu răspândească miros urât. Dacă murea vreun animal într-un loc unde nu ajungea lupul, atunci vulturul, care zboară la înălţime şi are vederea foarte bună, îl vedea, îl mânca şi astfel slujea şi el la curăţenia raiului. Dar din clipa în care a intrat păcatul în om prin neascultare şi prin el moartea, s-a distrus armonia dintre oameni şi animale. Leul a început să se năpustească asupra omului, pentru că nu-l mai recunoştea ca stăpân. Omul „s-a alăturat dobitoacelor fără de minte şi s-a asemănat lor”. A devenit mai rău decât animalele, deoarece a căzut în cele potrivnice firii. Dar şi animalele s-au sălbăticit din pricina căderii omului. Lupul a devenit viclean şi rău şi nu a mai vrut să mănânce mortăciuni, ci preferă animalele vii. La fel şi vulturul. Iar aceasta se poate vedea mai bine la animalele de casă. Dacă preotul intră într-o casă cu Sfânta Împărtăşanie în mâini, câinele îndată se nă-pusteşte asupra lui. Animalele sălbatice au o legătură mai strânsă cu acea stare paradisiacă. Chiar şi animalele cele mai sălbatice îşi dau seama dacă cineva le iubeşte. Ele îl simt pe sfânt ca pe un stăpân al lor, caută ocrotirea lui, i se supun, îl iubesc şi se bucură de dragostea lui. Sunt îmblânzite de harul lui. Chiar şi obiectele neînsufleţite pe care le foloseşte sfântul sunt „îmbibate” de har şi săvârşesc minuni. Iar aceasta se vede foarte bine în vieţile sfinţilor.
Stareţul spunea cu multă durere:
– Iar noi acum, fără să ne împingă vreo nevoie, ci doar ca un hobby, luăm armele de vânătoare şi mergem să omorâm păsări şi alte animale. Gândiţi-vă, iese sărmanul animal, iepurele sau vulpea, să caute hrană pentru puişorii lor, iar noi îl omorâm sau îl rănim. Sărmanii puişori aşteaptă în vizuină pe mama lor să se întoarcă. Şi dacă este rănită aleargă aşa cum este în vizuina ei, fără să apuce să adune ceva. Atunci puişorii o înconjoară şi îi cer de mâncare, însă ea, rănită de alice, este cuprinsă de durere şi nu ştie ce să facă mai întâi.
Acestea le spunea Stareţul pentru că inima îl durea şi ardea de dragoste pentru toată zidirea, pentru orice fiinţă care suferea. Iar această durere o făcea rugăciune neîncetată.
Stareţul se considera pe sine mai păcătos şi mai rău decât toţi şi era convins de aceasta. Aceasta este smerenia sfinţilor, care deşi nu au păcate vrednice de luat în seamă, iau asupra lor greşelile şi păcatele altora şi reînnoiesc toată zidirea. Personalitatea Stareţului, viaţa şi toată petrecerea sa au lăsat epocii noastre atât de golită de viaţă duhovnicească o pildă veşnică şi încredinţarea nestrămutată a puterii tămăduitoare şi sfinţitoare a Bisericii Ortodoxe.
Stareţul Paisie a fost întruchiparea tuturor cuvioşilor şi purtătorilor de Dumnezeu Părinţi ai pustiului (Antonie cel Mare, Paisie cel Mare ş.a.), continuatorul fidel al vieţii lor ascetice şi moştenitor al darurilor lor. Nu a fost un om politicos, în sens formalist, şi nici un cultivat, în sens intelectualist, aşa cum, din păcate, ne vrea pe toţi epoca noastră. Dimpotrivă, vedeai şi simţeai că în persoana sa se adevereşte întru totul faptul că omul a fost zidit „după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu”. Simţeai că te orbeşte frumuseţea cea dintâi, pe care a avut-o Adam în rai înainte de cădere şi pe care Stareţul a regăsit-o prin ascultare şi asceză şi chiar a întrecut-o în slavă, fiindcă prin întruparea Cuvântului lui Dumnezeu ni s-a dat această posibilitate.
Aş fi putut spune încă şi mai multe despre Stareţ, dar oricât ar vorbi cineva nu va putea cuprinde mulţimea învăţăturilor şi harismelor unui astfel de cuvios părinte.
Cred că persoanei fiecărui sfânt, după cum şi celei a Stareţului Paisie, i se potriveşte versetul de la sfârşitul Evangheliei Sfântului Ioan, de vreme ce în fiecare părinte purtător de Dumnezeu trăieşte şi lucrează Însuşi Domnul împreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt, şi fiecare sfânt purtător de Dumnezeu este dumnezeu după har: „Dar sunt şi alte multe lucruri pe care le a făcut Iisus şi care, dacă s-ar fi scris cu de amănuntul, cred că lumea aceasta nu ar cuprinde cărţile ce s-ar fi scris. Amin” (Ioan 21, 25).
Extras din cartea Mărturii ale închinătorilor, Editura Evanghelismos – 2007.
