In numele Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh. Amin.
Dreptmaritori si vrednici de iubire crestini in Sfanta Biserica a Domnului nostru Iisus Hristos.
Impartasirea de astazi din cuvantul lui Dumnezeu, din Evanghelia Lui, ne incredinteaza de darul preamarit al lui Dumnezeu, pe care-l avem in Mantuitorul Iisus Hristos, Dumnezeu si Om. Dar in care, cum marturisim neincetat, ne descoperim pe noi insine, caci El este adevaratul chip al omului. Si maretia chipului ne-o descopera in aceasta stralucire neincetata a Evangheliei, astazi in actul divino-uman al mergerii pe mare, deasupra apelor marii. Sa ascultam si sa ia aminte fiecare, nu numai cei care sunt mai elevati, mai sporiti pe calea aceasta a suisului pe scara lui Iacov.
In vremea aceea, Iisus Se afla pe tarmul de rasarit al Marii Galileei, dupa ce hranise multimile cu cele cinci paini si cei doi pestisori, din darul unui baietas care le avea puse in traista de mamica lui, vrand si el sa mearga dupa Iisus, sa-L vada si sa-L auda. Si acolo, multimile – inaripate in duhul lor, ca, iata, Iisus toate le rezolva pentru ei: pe bolnavi ii vindeca, cuvant cum nu le graise nimeni le graieste si le mangaie cautarile sufletelor lor; ba le da si de mancare – au vrut sa-L proclame imparat, in locul Cezarului de la Roma. Lucru pentru care Il vor si osandi, spunand ca ar fi vrut sa devina imparat. De aceea asa s-a si scris deasupra Crucii, ca un fel de indreptatire a lui Pilat in fata imparatului sau: Iisus Hristos Regele Iudeilor.
Dar Iisus, cunoscand gandurile lor, catre seara, “a silit pe ucenici sa intre in corabie si sa treaca inaintea Lui, pe tarmul celalalt” – al lumii acesteia; dar nu numai, caci orice tarm e intai mai presus de lume si apoi si in lume, cum l-a zidit Dumnezeu in lume: in timp si spatiu. “Apoi a slobozit multimile”, le-a lasat. Asa lucreaza Dumnezeu: Iti da un dar, apoi te lasa sa-l lucrezi. Totdeauna in Scripturi este miscarea aceasta intre har si libertate. Harul lui Dumnezeu, darul Lui si libertatea sa lucrezi, sa intelegi.
De aceea, in darurile Duhului Sfant, dupa darul intelepciunii este darul intelegerii: “Si va odihni peste El Duhul lui Dumnezeu, duhul intelepciunii si al intelegerii…” (Isaia 11, 1-3). Adesea ne-am intrebat de ce mereu in Scriptura dupa duhul intelepciunii urmeaza duhul intelegerii. Inteleptul a spus: “Intelepciunea Si-a zidit eisi casa”. Intelepciunea este El, Fiul lui Dumnezeu, iar casa Intelepciunii este Maica Domnului. Tot darul si intelepciunea de la El este; de la Parintele Luminilor, prin Fiul, in Duhul Sfant. Iar darul intelegerii ne priveste pe noi: libertatea, ca sa intelegem darul intelepciunii.
Deci a dat multimilor si paine si vindecari si cuvant, apoi le-a slobozit: libertatea, pentru a intelege darul lui Dumnezeu. A sclipit – dupa strigatul inimii tale: Lumineaza-mi, Doamne, intunericul! – ca o scanteie de intelepciune divina; si tu o intelegi si o lucrezi. Cum simti impartasania, cum simti cuvantul lui Dumnezeu. Si a dat drumul multimilor, ca ele sa cugete. Neincetat sa fim atenti la dar si la lucrare! Iar Iisus S-a suit in munte sa se roage singur. Dar nu insingurat. Caci, inainte de patimire, dupa Cina cea de Taina, Iisus va spune ucenicilor: “Voi toti va veti risipi si pe mine ma veti lasa singur. Dar eu nu sunt singur; Tatal este cu Mine.” Si spune Inteleptul: “Vai celui singur”. Si precum Dumnezeu nu e singur – e Tata, Fiu si Duh Sfant – nici omul nu e singur vreodata; e neincetat cu Dumnezeu. Nimeni nu este singur daca e cu Dumnezeu; nicaieri si niciodata, nici in moarte.Se ruga singur, cu Tatal, deci, si cu ucenicii, cu noi.
Dar in noaptea aceea, cand se roaga Iisus, “corabia era acum la multe stadii departe de pamant, fiind invaluita de valuri, caci vantul era impotriva. Iar la a patra srtaja din noapte a venit la ei Iisus, umbland pe mare. Vazandu-L umbland pe mare, ucenicii s-au inspaimantat, zicand ca e naluca si de frica au strigat. Dar El le-a vorbit indata, zicandu-le: Indrazniti, Eu sunt; nu va temeti! Iar Petru, raspunzand, a zis: Doamne, daca esti Tu, porunceste sa vin la Tine pe apa. El i-a zis: Vino. Iar Petru, coborandu-se din corabie, a mers pe apa si a venit catre Iisus. Dar vazand vantul, s-a temut si, incepand sa se scufunde, a strigat, zicand: Doamne, scapa-ma! Iar Iisus, intinzand indata mana, l-a apucat si a zis: Putin credinciosule, pentru ce te-ai indoit? Si suindu-se ei in corabie, s-a potolit vantul. Iar cei din corabie I s-au inchinat, zicand: Cu adevarat Tu esti Fiul lui Dumnezeu. Si, trecand dincolo, au venit in pamantul Ghenizaretului.” (Matei 14, 22-34)
Ghenizaretul, adica partea dinspre noi: Capernaum, Tebaida, Tiberiada, de la unele ramase urmele, iar altele ramase pana astazi. Cine a calatorit pe acolo a aflat tainele lor. Iar noi aflam acum, smeriti, tainele acestei Evanghelii.
Iubitilor, revin putin la cuvantul de mai inainte: Iisus hranise multimile, apoi le-a slobozit. Se lasau umbrele serii… Se retrage in singuratate, cum se ruga adesea. Multimile, jos, la malul marii. Noapte, se odihnesc. Ca in gradina Ghetsimani, ucenicii dorm, iar El se roaga; El, Care e viu in veci. Nu te vei simti niciodata singur stiind ca El se roaga si acum in fata Tatalui, in cer. Iar noi sa ne simtim nu cu cei care se hranisera si vroiau sa-L faca imparat si dupa aceea au adormit, ci cu ucenicii care erau in corabie. Noi sa ne simtim in corabie. Cum zice rugaciunea: “Marea vietii vazand-o inaltandu-se de viforul ispitelor, la limanul Tau cel lin alergand, strig catre Tine: Scoate din stricaciune viata mea!”
Rugaciunea aceasta, inspirata Parintilor Bisericii, ne infatiseaza marea furtunoasa, corabia valurita, aruncandu-ne intr-un fel de cutremur pe care trebuie sa-l privimi intr-o dubla intelegere: cutremur al pamantului, dar si al sufletului si al duhului. Sa te simti mereu in aceasta taina vie. Si chiar acest cutremur al pamantului, cand se petrece, sa nu te mai tulburi. De ce? Pamantul sa ramana incremenit, orb? Doamne pazeste! Dar nu poate, are si el nelinistea lui, are si el suspinul lui, are dorul lui de a deveni, precum cerurile, cer nou si pamant nou. E intr-o neliniste neincetata. Taina a nelinistii, a cautarii, pe care Iisus a cuprins-o in cuvantul: “Cereti si vi se va da, cautati si veti afla, bateti si vi se va deschide”. Altfel ti se descopera lumea si intelesul ei.
Corabia lor, pe marea vietii, se afla in neliniste. Si Iisus era singur si nu era singur, ci cu Tatal si cu noi si in duhul Lui, in rugaciune cu noi toti, ascultand si suspinul marii si vuietul marii in inimile ucenicilor si freamatul lor si zbuciumul lor. Priveste cu duhul de pe munte pe mare si-i vede pe ucenici, vede corabia unduindu-se in valuri. Parca-ti vine cuvantul poetului: “Sta castelul singuratic oglindindu-se in valuri, iar in fundul apei clare doarme umbra lui de veacuri. Se inalta printre cetini intre raristea de brazi, dand atata unduire rotitorului talaz.” Dar in talazuri vii.
Asa cum alta data Iisus a zis furtunii: “Taci, linisteste-te”, ar fi putut sa faca si acum. Acum, insa, altfel lucreaza, dezvaluind alta ipostaza, am zice: Coboara si calca pe crestetul valurilor. Si spuma valurilor, stralucirea lor e patrunsa acum de stralucirea cea adevarata a Celui ce calca peste valuri – stralucirea pururea. Iisus spune: “Parinte, slava pe care Mi-ai dat-o Mie Eu le-am dat-o lor, slava pe care o am de la Tine mai inainte de a fi veacurile”. Acea slava, cum zice Sfantul Simeon Noul Teolog, niciodata nu L-a parasit. E pururea, dar El nu o arata. O arata pentru a ne impartasi noua, care ne schimbam, noua care crestem ori scadem; care aici, in momente privilegiate, o simtim. Alteori, in nesimtirea tragica, care e moartea sufletului inainte de a trupului, n-o simtim. Calcand peste valuri, slava Lui se unea cu stralucirea crestetului valurilor. Si ucenicii, vazandu-L in acea lumina, acea imbinare divina, unica, a slavei Lui cu lumina valurilor, se inspaimanta. Si de frica striga: Naluca!
Cum spunea dumnezeiscul Pavel, si cel rau ia chip de lumina. Adesea s-a aratat in lumina, sa nu ne tulburam. Pustnicii o marturisesc. Dar cu smerenie, cand venea vreunul sa-i laude, ii raspundeau: vezi, poate ai fost trimis la altul. Eu nu sunt vrednic de lauda. Alta data, aratandu-i-se un fel de imitare, momeala a luminii, pustnicul isi face cruce si se stinge si ca un fulger cade din cer. Astfel intelegem de ce ucenicii au strigat: Naluca. Nici sa te tulburi, nici sa te inalti, ci, in ispita, in incercari sa te rogi. Daca e un talhar, fereasca Dumnezeu, dar, din nefericire se petrece, ca pe mare zici: Doamne Iisuse, miluieste-ma! E cu putinta ca si in el sa patrunda strigatul si numele lui Iisus. Si sa-ti faci cruce. In degetele impreunate pentru semnul crucii e si Treimea si doimea divina: Tatal, Fiul si Duhul Sfant si Dumnezeu-Omul (Fiul lui Dumnezeu). Si atunci, se lumineaza.
Iar Iisus a luminat. Cand au strigat, Iisus stim ce a raspuns. E greu sa rostesti acest cuvant pe care numai El il poate rosti. Dar, intrucat si apostolii si evanghelistii Matei, Marcu si Luca rostesc, rostim. A zis Iisus: “Eu sunt. Nu va temeti. Indrazniti!” Cu un inteles nesfarsit, infinit, parca ar fi rostit pentru fiecare suflet, din toata istoria, de pretutindeni, acest cuvant: Eu sunt. Sa-l auzi asa cum l-a rostit Iisus lui Moisi, la Horeb. Cand Moisi a vazut rugul, acel maracine smerit, care ardea si nu se mistuia, ci ramanea verde, viu. Caci focul dumnezeirii nu desfiinteaza, ci transfigureaza, indumnezeieste, chiar firea smerita a unui maracine. Cu cat mai mult firea ta, pe care a luat-o Cel mai presus de tine. Si atunci Moise, intrebandu-L: Cine esti, Doamne?, a primit raspuns: “Eu sunt Cel ce este” – Existenta.
Si acum S-a descoperit ca El este. Sa simti ca-ti spune si tie: Eu sunt; Existenta. Iar noi, cum spune dumnezeiescul Palama suntem partasi ai existentei Lui. Caci fapturii ii este daruita existenta, cu cele trei stari ale ei, cum spune dumnezeiescul Maxim Marturisitorul: starea daruita intregii fapturi in prima ei chemare, de a exista; apoi sporeste darul lui Dumnezeu: existenta in har. Noi toti suntem in har, toti suntem botezati, de la Adam, care a primit suflarea divina de viata; si apoi vom exista in inviere – a treia stare.
Eu sunt… nu va temeti… indrazniti! – le spune ucenicilor. Precum Ma vedeti pe Mine indraznind, in furtuna, peste valuri, neinspaimantandu-Ma, si voi indrazniti! La acest cuvant – indrazniti – a raspuns Petru: “Doamne, daca esti Tu, porunceste sa vin la Tine pe apa.” Tu ai zis: Indrazniti. Pot indrazni, Doamne, a merge la Tine, spre Tine, cu Tine? Da. Aceasta indrazneala e data fiecaruia, in smerenie. Sa vin la Tine pe apa. Precum mergi Tu pe apa, si eu sa merg. “Vino!”, i-a spus. Iar Petru, coborandu-se din corabie, a mers pe apa si a venit catre Iisus. A mers Petru o vreme pe apa, venind catre Iisus! Dar apoi, vazand vantul, s-a temut si, incepand sa se scufunde, a strigat: “Doamne, scapa-ma!” Iar Iisus i-a intins mana. L-a apucat si i-a zis: “Putin credinciosule, pentru ce te-ai indoit?” Si au urcat in corabie.
O clipa primeasca dragostea dumneavoastra sa talcuim acest moment. Indrazniti!… Petru indrazneste; cu privirea catre Iisus, fata catre fata. Spune Scriptura: “La inceput era Cuvantul si Cuvantul era la Dumnezeu si Dumnezeu era Cuvantul” – fata in fata cu Tatal. Iar omul, creat dupa chipul Lui, e fata in fata cu Hristos. Petru, fata in fata cu Iisus, se impartaseste de harul si adevarul care vine impreuna cu Iisus, si calca impreuna cu El pe valuri. Si merge. Dar, vazand ca vantul e potrivnic, o clipa de indoiala, se inspaimanta si se scufunda. Sa intelegem acest moment, intai duhovniceste.
Nu de la mine, ci de la sfinti. Noi putem da marturie dupa ei. Ei au si vietuit. Zice dumnezeiescul Isaac Sirul: “Cere de la Dumnezeu sa-ti dea sa ajungi la masura credintei, faptura prea mica (ce dulce si duios!). Voiesti sa afli viata? Tine in tine credinta si smerenia, caci prin ele afli mila, ajutorul si cuvintele graite in inima de Dumnezeu si pe Cel el ce te pazeste intru ascuns si ramane cu tine si se arata si la aratare. Si atunci, tu, daca simti desfatarea credintei in sufletul tau, nu-mi este greu sa spun iarasi: nimic nu te va impiedica sa ajungi la Hristos (cum Petru ajunge la Hristos). Si nu-ti va fi greu sa fii rapit in tot ceasul de la cele pamantesti si sa uiti de lumea aceasta neputincioasa (si de furtuna si de valurile din jur) si de amintirea lucrurilor ei (slabiciunile celelalte). Roaga-te, pentru acest lucru, fara preget. Roaga-te! Cerseste cu caldura si cere cu multa sarguinta, pana ce vei primi pe Hristos deplin in tine.
Si sa nu slabesti dupa aceasta (sa ramai staruind cu fata catre El). Te vei invrednici daca te vei sili mai intai sa arunci grija ta asupra Lui cu credinta si vei schimba grija ta de tine cu purtarea de grija a lui Dumnezeu. Si cand vei vedea voia ta ca se increde cu toata curatia cugetului mai mult in Dumnezeu decat in tine, si ca te silesti sa nadajduiesti in El mai mult decat in sufletul tau, atunci se va salaslui in tine puterea aceea necunoscuta de tine (mai presus de aceasta lume). Vei simti puterea Celui ce este cu tine in chip neindoielnic. Puterea aceea pe care multi, simtind-o, intra in foc si nu se tem, si calcand pe apa, nu se indoiesc”. In cugetul lor nici o clipa n-au indoiala, socotind ca se vor scufunda. Nu. Cu El nu te scufunzi. “Caci credinta intareste simturile sufletului si acesta simte pe Cineva nevazut, care-l convinge sa nu ia in seama vederea lucrurilor infricosatoare, nici sa priveasca la vreo vedere ce intrece simturile.”
Cata vreme Petru a simtit ca se increde in Dumnezeu, nu in el, in vointa Lui, in purtarea de grija a lui Dumnezeu, nu a sa, a mers pe valuri. Aici e taina negraita a privirii, a impartasirii in adevar, a vietuirii. Nu furtuna s-a intetit. Putea sa mugeasca… In clipa aceea el a mutat gandul credintei din Hristos in el. In el s-a produs sfasierea, indoiala. Ca si in Adam si Eva. In tine se produce o scindare a personalitatii. Si atunci el s-a intors catre sine. E intoarcere spre Dumnezeu, care-i pocainta (Intoarceti-va catre Mine si Eu Ma voi intoarce catre voi) si intoarcere catre lumea aceasta, pamantul din care ai fost zidit. Si a cazut sub lume. Se scufunda. Atunci striga: Scapa-ma, Doamne!
Cateva clipe sa gandim: Petru a mers pe valuri cum mergea Iisus. Nu dus de mana sau luat in brate, ci calca aievea, cu Iisus, intr-o altfel de comuniune. Poti sa fii si in bratele Lui. Dar El nu ne ia in brate cum ia mama pruncul. In bratele harului, adica dandu-ti si tie din El. Iti da Dumnezeu din El. Asa a creat Dumnezeu lumea – nu din nimic, ci din voia lui, cu puterea lui, cu harul lui, cu iubirea lui, cu intelepciunea lui, cu lumina lui. De aceea ne-a daruit si noua lumina, ne-a dat si minte si cuvant si duh. Si ne-a dat din puterea, din harul, din lumina lui dumneziasca, lumina deosebita de noi pentru ca e vesnica; dar e unita cu noi. Tocmai pentru ca e real dumnezeiasca, vesnica, nemuritoare, deasupra acestei lumi create, aduse de la nefiinta la fiinta, cum se spune. Si sa simti chemarea lui Dumnezeu in tine, harul lui Dumnezeu in tine.
Aici e adevarul adanc al chemarii mai presus de lume. Acea prezenta dumnezeiasca inalta. Cum spune dumnezeiescul Ioan Damaschin, vorbind de teantropie sau divino-umanitate: In noi e si dumnezeiesc si omenesc, din Hristos, care ne-a daruit si noua sa fim partasi. Si cata vreme noi, prin harul lui Dumnezeu, simtim si traim si nici o clipa nu provocam ruptura, sfasierea, prin credinta, pastrand darul lui Dumnezeu in noi, prezenta Lui in noi, ajutorul Lui, puterea Lui, credinta, nadejdea, dragostea… atunci, desi in lume, suntem mai presus de aceasta lume. Si e in noi aceasta. Sa n-o uitam nici o clipa! Sa ne simtim mereu vii!
Doua ganduri vi le mai impartasesc acum spre final, care-mi stau atat de mult la inima. Zilele acestea cugetam asa: La unele surori ale noastre apar niste suferinte – chisturi, fie la sani, care au forme dureroase. Si am fost intrebat ce sa faca, sa se opereze? Da. Spovedania nu scoate raul din noi? Tot la fel si fizic: scoatem raul din noi. Doctorul, si el e de la Dumnezeu. Si Mantuitorul spune: N-au trebuinta cei sanatosi, ci cei bolnavi de doctor. M-am intrebat cum se formeaza, cum apar. E plina presa noastra si televiziunea de indemnuri catre tineri sa-si “traiasca viata”, sa se arunce intr-un fel de dezlantuire a trupului acestuia. Caci daca nu-l dezlantui, zice Freud, aceste dorinte, inabusite, refulate, provoaca nevroze, psihoze, psihopatii; te imbolnavesti. Si atunci, cum e cu castitatea tinerei?
Noi stim legea de la parinti: castitate pana la altar, ca sa te poti incununa, si credinciosie in camin toata viata. Si tu, tinere, asa sa stii: sa nu stii decat de un Dumnezeu si o nevasta. Dar vine Freud cu prietenii lui, spunand ca se imbolnaveste daca-si pastreaza castitatea. Si, cugetand, mi-am zis si eu: E posibil ca aceste energii nedescarcate sa se adune in anumite zone specifice, in legatura cu firea omului si, acolo, adunate, coagulate, nelucrate, sa formeze aceste locuri, formatiuni moarte. Atunci, care e calea? Am inteles atunci, si putem face aceasta marturie inaintea lui Dumnezeu si a intregii lumi. Auzeam astazi la Apostol: “Fratilor, noi ai lui Dumnezeu impreuna lucratori suntem, iar voi sunteti ogorul lui Dumnezeu. Zidirea lui Dumnezeu, dupa harul lui Dumnezeu dat mie, eu ca un intelept mester am pus temelia. Altul cladeste deasupra. Dar fiecare sa ia seama cum cladeste. Si sa cladeasca fiecare, ca nimeni nu poate pune alta temelie, decat cea pusa, care este Iisus Hristos”.
Iar Mantuitorul spune: “Tatal meu pana acum lucreaza si Eu lucrez.” Toata existenta, iubitilor, e o zidire. In fiecare faptura noi vedem o opera. Nimic nu e static; nimic nu e incremenit, nimic nu e inchis. Noi am provocat acestea. Pretutindeni e zidire, e viata, neincetat. Dar in om existenta si viata e pe doua planuri. O, nefericitii care fac atata cult numai trupului! Ca o obsesie. Or, cum poate scapa omul? Prin viata lui deplina, iubitilor. De ce un calugar sau o calugarita adevarata nu traieste aceste fenomene? Mai mult, o calugarita care s-a dus la Sfantul Mormant cu o asemnea boala s-a rugat si a venit vindecata. Care-i taina? Omul trebuie sa fie viu, neincetat, dar pe amandoua planurile. Nu numai la nivelul planului bietei vietuitoare necuvantatoare. Dar si acolo este neincetata viata; este neincetata eliberare de energii ziditoare. Ce-ar fi bobul de grau daca nu s-ar inmulti? Ce-ar fi mieluselul?
Aflandu-ma la un vivarium la Bacau, sa tin o cuvantare, la invitatia unei doamne, la final mi-a spus ca face o teza de doctorat despre albine. Si eu am pus intrebarea: De ce produsul albinelor – mierea – e singurul care nu se altereaza? A inceput cu probleme de la gena… Aceasta structura a mierii… Eu cred altceva, intr-o convergenta intre credinta si stiinta: Cred ca mierea nu se altereaza pentru ca e produsul fecioarelor. E savarsit acest dar in cea mai desavarsita curatie.
Atunci, cand o tanara isi pastreaza aceasta curatie, dar nu incremenind, nu cu spaima: ce ma fac? – asemeni lui Petru, care s-a inspaimintat de valuri – nu cu teama, ci mereu sa fie in ea viul vietii la masura omului, atunci nu va aduna in ea energii care acumulandu-se sa produca raul. Sa ai in tine credinta, nadejdea, dragostea; sa ai mereu fata lui Hristos, sa te rogi si sa lucrezi dupa chipul lui Dumnezeu in toate domeniile. Chipul lui Dumnezeu Ziditorul. Si tu sa zidesti mereu. Zidesti sfintenia in tine, zidesti eroismul moral, jertfelnic, daruindu-te semenilor tai, sarmani, bolnavi, neputinciosi, sau ca om politic, daruindu-te, servind multimilor. Ca om de stiinta, ca om al artei, zidind in icoana ta, in cuvantul tau, in toate ale tale, in muzica… mereu sa fii viu si o clipa sa nu opresti. Energiile tale sa nu se adune acolo sa faca boala. N-ai timp de asa ceva. Sunt incredintat desavarsit de acest adevar deplin, al omului.
Atunci calci pe valuri, calci pe cancer, pe toate acestea pe care tu le-ai produs in lume. Tu, in ceea ce Parintii au numit uriasii care ucid sufletul: Uitarea – L-ai uitat pe Dumnezeu, ignoranta – nestiinta si lenea. Nu ramai in lene nici o clipa. Esti viu si calci peste serpi si peste balauri, peste valurile marii. Si in tine e harul lui Dumnezeu. Neincetat.
Un doctor, Nae Constantinescu, era preocupat cum sa dreaga un os; cum sa-l repare, cum sa opereze. Si, in zbuciumul lui, deodata, noaptea, a scanteiat ca o lumina in el: Maduva rosie la adult contine celule care poseda capacitatea de a genera un os nou cu maduva rosie la mijloc. “Ma framantam sa stiu de ce am fost trezit brusc in miezul noptii de o idee care mi-a fulgerat in cap, provocandu-mi o stare de epuizare fericita, daca pot spune asa. Ceea ce am observat eu in maduva rosie adulta reflecta ceea ce se intampla de fapt in perioada embrionara – la zamislirea si la formarea vietii noastre. Deci celulele multipotente embrionare raman toata viata in peretele capilarelor sinusale din maduva.” Doamne, cum aceasta, cum s-a petrecut aceasta luminare? Am inteles ca la toti laureatii premiului Nobel asa le-au venit ideile: scanteind. Iluminand deodata. Aceasta scanteiere a harului, a luminii divine care e in noi. Cum zice Sfantul Pavel: Comoara aceasta, pe care o purtam in vasele de lut; comoara harului; vasul de lut – este al nostru. Sa luam seama la aceasta scanteiere. Intr-un moment al vietii mele, daca luam seama la aceasta scanteiere n-as fi facut o greseala in viata mea.
Luati aminte toti: Petru, in fata lui Iisus, era in fata harului si a mers pe valuri. Indata ce a privit catre el a cazut in valuri. Luati toti aminte cand va rugati, cand aveti o intrebare, rugati-va si lumina divina nu va intarzia. Sfantul Serafim, fiind intrebat cum da raspuns, cuvant cuiva, a raspuns: Eu ma rog si cuvantul care vine intai, acela il spun. Scanteia divina sa n-o pierdem! Clipa sa n-o pierdem; e clipa harului
Da-ne, Doamne, clipa aceasta a lui Petru, care in fata Ta calca pe valuri! Aceasta lumina in noi… Noi n-o putem stinge, dar ne stingem noi fata de ea. Nici o clipa sa nu apuna. Sa nu fie apus, sa nu fie noapte in noi. Acolo sa fie, cum zice Inteleptul: Eu dorm, dar inima mea vegheaza. – Veghere neadormita in fata luminii, in fata puterii ajutorului Tau. Cu Tatal si cu Duhul Sfant, cu rugaciunile Maicii Tale si ale tuturor sfintilor Tai. Amin.
Parintele Constantin Galeriu
