Dorind să-şi sporească propria cinste şi slavă, măreţie şi strălucire, şi să-şi impună prin acestea stăpânirea asupra celorlalte Biserici, Biserica romană a considerat în interesul ei să-şi stabilească singură propriul întemeietor, alegându-l astfel pe Apostolul Petru, cel care nu este mărturisit nicăieri ca Apostol al neamurilor ori ca Apostol şi întemeietor al Bisericii Romanilor, şi lepădându-l pe Apostolul Pavel cel mărturisit de Sfintele Scripturi ca apostol al neamurilor şi întemeietor al Bisericii romane. Această substituire era impusă Bisericii romane de către ambiţioşii ei conducători, iar Apostolul Pavel era respins, fiindcă în persoana lui nu era posibilă edificarea primatului. Îi era substituit Petru, fiindcă episcopii romani găseau într-însul, în opinia lor, temelia puternică şi de nezdruncinat pe care să-şi sprijine propriul primat şi să-şi dezvolte programul ambiţios.
După teologii romani, în Sfintele Evanghelii, Apostolul Petru are o poziţie predominantă, iar stăpânirea acestuia asupra restului Apostolilor o sprijină pe trei versete ale evangheliştilor Matei, Ioan şi Luca. La Evanghelia după Matei (16, 18-19) sunt scrise următoarele: „Tu eşti Petru şi pe această piatră voi zidi Biserica Mea şi porţile iadului nu o vor birui. Şi îţi voi da cheile Împărăţiei cerurilor şi orice vei lega pe pământ va fi legat şi în ceruri, şi orice vei dezlega pe pământ va fi dezlegat şi în ceruri”. În Evanghelia de la Ioan (21, 15-17) sunt scrise următoarele: „Zis-a lui: Paşte mieluşeii Mei. Iisus i-a zis iarăşi, a doua oară: „Simone, fiul lui Iona, Mă iubeşti?”. El I-a zis: „Da, Doamne, Tu ştii că Te iubesc”. Zis-a Iisus lui: „Păstoreşte oile Mele”. Iisus i-a zis a treia oară: „Simone, fiul lui Iona, Mă iubeşti?”. Petru s-a întristat, pentru că i-a zis a treia oară Mă iubeşti? şi I-a zis: „Doamne, Tu ştii toate. Tu ştii că Te iubesc”. Iisus i-a zis: „Paşte oile Mele”. Iar în Evanghelia de la Luca (22, 31-32) sunt scrise următoarele cuvinte pe care apusenii le aduc îndeosebi ca argument: „Şi a zis Domnul: Simone, Simone, iată satana v-a cerut să vă cearnă ca pe grâu; Iar Eu M-am rugat pentru tine să nu piară credinţa ta. Şi tu, oarecând, întorcându-te, întăreşte pe fraţii tăi”. Acestea îi puteau asigura episcopului Romei, ca succesor al căpeteniei Apostolilor, Petru, primatul, supremaţia şi stăpânirea. A fost deci înlăturat Apostolul Pavel, cel care timp de doi ani s-a trudit la Roma şi a fost legat în lanţuri pentru ea, şi a fost adoptat Apostolul Petru, pentru primatul şi poziţia lui predominantă din Sfintele Evanghelii – potrivit concepţiei apusenilor.
Dar poziţia predominantă de verhovnic al Apostolilor a lui Petru a onorat nu numai Biserica romană cea avidă de întâietăţi, stăpâniri şi monarhie, ci şi alte Biserici vechi, precum Antiohia, Alexandria, Cezareea Palestinei, Tripoli, Laodiceea şi Corint care, deşi se lăudau cu faptul că-şi datorau întemeierea Apostolului Petru şi se mândreau cu faptul că au fost fondate de el, cu toate acestea nu s-au gândit deloc să revendice primate şi stăpâniri, înţelegând corect cuvintele relatate în Sfintele Evanghelii despre întâietatea lui Petru şi neridicând niciodată chestiunea vreunei pretenţii, ci având în vedere doar onoarea de a fi întemeiate de el. De cinstea aceasta nu a fost lipsită nici maica Bisericilor, Biserica din Ierusalim care şi ea, deşi onorată mai mult decât toate celelalte, nu s-a supus ispitei de a-l considera pe Petru ca întemeietor al ei. În cronica pascală a acestei din urmă Biserici (cea din Ierusalim), cuprinsă în Hronograful de la Alexandria, se scriu următoarele: Indictionul 11, 1 de la Galva şi Titus Rufinus „În anul acesta, Sfântul Iacob Apostolul şi Patriarhul Ierusalimului, pe care l-a întronizat Sfântul Petru în locul lui pe când se urca la Roma, s-a săvârşit şi a preluat schima episcopiei Ierusalimului Simeon cel numit şi Simon, şi a devenit Patriarh” [Ediţia de la Bonn, I, 460]. Din aceste însemnări hronografe falsificate, nu se vede nimic altceva decât dorinţa Bisericilor, venită din fală, de a-l avea pe Petru ca întemeietor al lor.
Primele urme ale revendicării întâietăţii pe seama episcopului Romei se regăsesc formulate în epistola lui Clement, episcopul Romei, adresată lui Iacob, episcopul Ierusalimului şi al cărei conţinut este deosebit de important, fiindcă face referire la primatul lui Petru, la venirea lui la Roma şi la moartea mucenicească a acestuia suferită aici. Iată ce scrie Clement către Iacob: „Să-ţi fie cunoscut, domnul meu, că Simon, cel care pentru credinţa adevărată şi cuvântul cel prea-statornic al învăţăturii a fost aşezat ca piatră de temelie a Bisericii şi pentru aceasta, prin gura cea nemincinoasă a lui Iisus Însuşi, i s-a schimbat numele în Petru, pârgă a Domnului nostru, întâiul între Apostoli, căruia cel dintâi Tatăl I l-a descoperit pe Fiul… cel chemat să lumineze partea lumii cea prea întunecată a Apusului, ca unul care era cel mai destoinic să reuşească… pentru dragostea părintească nemăsurată faţă de oameni, i s-a dat a vesti obşteşte şi desluşit pe Împăratul cel bun care va să vină să biruiască răul cel de acum, şi împlinind aceasta până aici la Roma, mântuind oameni cu învăţătura cea din voia lui Dumnezeu, acesta prin suferinţă a schimbat traiul vieţii celei de acum” [Epistola lui Clement către Iacob, ed. Dressel, Gottingen, 1853, cap. 1]. Această epistolă, care a fost scrisă pe la sfârşitul secolului al doilea, mai relatează şi faptul că papii sunt succesorii direcţi ai Apostolului Petru, fiindcă Petru, cu puţin înainte de moartea lui, l-a hirotonit ca succesor al său pe Clement pe care-l şi roagă să şadă pe tronul Romei. Iată ce scrie Clement către Iacob: „Şi apropiindu-se zilele în care (Petru) urma a se săvârşi, adunându-se fraţii, luându-mă deodată de mână şi ridicându-se înaintea Adunării, a zis: „Fraţi şi dimpreună slujitori cu mine, ascultaţi-mă!” după care (a zis): „Aşa cum am fost învăţat de către Domnul şi învăţătorul Iisus Hristos care m-a trimis, apropiindu-se zilele morţii, îl hirotonesc pe Clement ca episcop al vostru, căruia îi şi încredinţez scaunul propovăduirii mele”; şi acestea zicând, căzând eu înaintea lui, îl rugam refuzând cinstea şi stăpânirea scaunului acestuia; iar Apostolul Petru, respingând rugămintea aceasta a spus înaintea mulţimii: „Episcopului Romei (adică lui Clement), întâistătător al adevărului, să-i fiţi supuşi în toate, aceasta ştiind că întristându-l pe el, pe Hristos Îl întristaţi, căci lui i s-a încredinţat tronul acesta pe care nu a voit a-l primi…”. Şi spunând acestea în mijlocul tuturor şi-a pus mâinile peste mine înduplecându-mă a mă aşeza pe scaunul său” [Vezi lucrarea lui G. Dervou, Despre mitologica trecere a apostolului Petru prin Roma, Atena, 1881].
Dacă această vestită epistolă nu era condamnată să fie înscrisă în catalogul operelor pseudo-clementine, şi dacă nu contravenea adevărului propovăduit de Noul Testament şi de Tradiţie, şi dacă nu era dovedită de către critici şi de către istorie ca fiind falsă, ea i-ar asigura Papei:
a) cinstea succesiunii lui Petru la episcopia Romei;
b) cinstea reprezentării lui Iisus Hristos pe pământ;
c) privilegiul infailibilităţii şi
d) respectul şi evlavia întregii lumi creştine sub pedeapsa excluderii celui care-l supără de la mântuirea cea din credinţă, ca unul care nu-l acceptă pe Hristos care i-a încredinţat scaunul (prin Clement).
Din nefericire, însă, sau din fericire, epistola aceasta nu-i asigură nici un privilegiu şi nici o nenorocire nu-l ameninţă pe cel care-l supără, fiindcă examenul controlului critic a dovedit toate acestea ca fiind basme de scrieri apocrife şi le-a condamnat ca lipsite de cea mai mică valoare istorică. Singura valoare pe care o are această epistolă este aceea că ne face cunoscute maşinaţiile variate ale episcopilor Bisericii romane în vederea obţinerii părutului primat al lui Petru, care ar decurge din cinstea întemeierii Bisericii lor de către acesta şi din rangul apostolic. Pretenţia Papilor referitoare la întemeierea episcopiei Romei de către Petru şi afirmaţia succesiunii directe a lui Clement din Petru este respinsă mai întâi de către Apostolul Petru însuşi şi apoi de către istorie. Eusebiu, în capitolul 38 al celei de-a 3-a cărţi a Istoriei bisericeşti, spune despre autenticitatea scrierilor lui Clement: „trebuie ştiut că se vorbeşte şi despre o a doua epistolă a lui Clement, care nici ea nu este asemănătoare celei dintâi, lucru pe care vi-l şi aducem la cunoştinţă, cum că nici cei din vechime n-o considerau de folos, dar pe care unii o răspândeau mai ieri, deoarece cuprinde nişte dialoguri ale lui Petru şi Apion, despre care nimeni din cei vechi nu face vreo amintire şi care nici nu păstrează caracterul curat al Ortodoxiei apostolice; este vădit că scrierea însăşi dă mărturie că nu este a lui Clement”.
În epistola despre eresul Ebioniților a lui Epifanie, în capitolul 15, se vorbeşte despre o scriere a lui Clement al Romei, care poartă titlul „Perioada lui Petru”, dar care a fost măsluită de Ebioniţi. Epifanie nu menţionează pe ce-şi sprijină opinia despre faptul că „Perioada lui Petru” este operă a lui Clement. Se pare că Epifanie se mulţumeşte să amintească doar titlul, aşadar opinia lui Eusebiu este cea mai corectă. În prima sa epistolă sobornicească, Apostolul Petru scrie: „Petru, apostol al lui Iisus Hristos, către cei ce trăiesc împrăştiaţi printre străini, în Pont, în Galatia, în Capadocia, în Asia şi în Bitinia, aleşi după cea mai dinainte ştiinţă a lui Dumnezeu-Tatăl, şi prin sfinţirea de către Duhul, spre ascultare şi stropirea cu Sângele lui Iisus Hristos: har vouă şi pacea să se înmulţească!” (Petru 1, 1-2). Cu toate că este numită sobornicească (universală), în această epistolă numele Romei este trecut sub tăcere, iar această tăcere poate fi explicată prin două ipoteze: fie fiindcă Apostolul a scris de la Roma, fie fiindcă nu a propovăduit la Roma. Epistola nu pare a sprijini prima ipoteză, fiindcă din ea rezultă Babilonul ca loc al scrierii; iar oraşele care purtau numele de Babilon erau două: vechiul şi marele Babilon şi Babilonul cel din Egipt, aşezat la sud de Helipoli, construit de colonişti babilonieni sau de colonişti iudei veniţi din Babilon, încât se formase acolo o numeroasă comunitate iudaică, având templu iudaic care se păstrează până astăzi şi în care se află şi mormântul proorocului Ieremia, care poate fi văzut de vizitatori. Acest al doilea Babilon îl consider eu ca loc al scrierii epistolei lui Petru, fapt care este şi în acord cu pretenţia creştinilor din Egipt, care revendică ca întemeietor al Bisericii din Alexandria pe Apostolul Petru şi care i-a încredinţat ulterior această Biserică Apostolului şi Evanghelistului Marcu despre care istoria mărturiseşte că a condus Biserica Alexandrină. Aşadar, locul scrierii este micul Babilon.
Acceptată fiind această ipoteză, ipoteza cum că epistola a fost scrisă de la Roma cade de la sine, de unde şi mărturia lui Petru că nu s-a dus la Roma. Despre faptul că nici ulterior Petru nu s-a dus la Roma, dă mărturie şi cea de-a doua epistolă sobornicească a acestuia, în care numele Romei nu este pomenit deloc, cu toate că se pare că această epistolă a fost scrisă pentru creştinii cei dintre neamuri, pe când cea dintâi fusese scrisă pentru creştinii proveniţi dintre evrei. Având o destinaţie sobornicească, nu era posibil ca aceste epistole provenite de la Petru să omită numele Romei, capitala cetăţilor, de vreme ce au fost scrise pentru cei hărăziţi în mod egal a primi credinţa, evrei şi neamuri. Iar despre faptul că nici către sfârşitul vieţii lui Apostolul Petru nu s-a dus la Roma, mărturiseşte Apostolul Pavel care, scriind de la Roma cea de-a doua epistolă a sa către Timotei, spune că la Roma n-a avut pe nimeni care să rămână împreună cu el. Iată cuvintele Apostolului: „La întâia mea apărare, nimeni nu mi-a venit într-ajutor, ci toţi m-au părăsit. Să nu li se ţină în socoteală! Dar Domnul mi-a stat într-ajutor şi m-a întărit, pentru ca, prin mine, Evanghelia să fie pe deplin vestită şi s-o audă toate neamurile” (2 Timotei 4, 16-17). Cuvintele acestea ale lui Pavel sunt limpezi şi lămuritoare şi nu permit nici cea mai mică îndoială asupra faptului că Petru nu s-a deplasat niciodată la Roma, de vreme ce el spune despre sine că era singur, că a fost părăsit singur şi că a fost întărit de Domnul în singurătatea în care se afla, pentru ca, prin el, învăţătura să fie propovăduită şi ascultată de toate neamurile. Dacă ar fi cedat o parte a acestei misiuni lui Petru ca împreună lucrător, ar fi şi menţionat aflarea lui la Roma şi propovăduirea lui. Opinia despre eventuala deplasare a lui Petru la Roma după scrierea acestei epistole, pe care o exprimă unii cercetători, este arbitrară şi nu se sprijină pe nici o mărturie istorică, fiindcă nu mai exista nici timpul şi nici motivul deplasării lui Petru la Roma, ştiut fiind faptul că, nu după multă vreme, a fost declanşată de către Nero prigonirea sistematică a creştinilor, acuzaţi de incendierea Romei.
Pe durata prigoanei nu mai era posibilă deplasarea lui Petru la Roma, fapt care ar fi fost cu totul de prisos odată ce la Roma creştinii erau întăriţi şi foarte numeroşi, numărând deja şi o mulţime de mucenici. Probabil că Petru şi Pavel au mucenicit până la urmă în această prigoană, însă nici unul din ei la Roma, fiindcă nu există nici o mărturie istorică despre moartea la Roma a celor doi Apostoli. Mărturiile istorice găsite s-au sprijinit în baza bunei credinţe pe tradiţia veche, care-şi are însă izvoarele în cărţile apocrife care, falsificate fiind, nu deţin nici o autoritate istorică. În afară de aceasta, avem mărturii istorice oficiale care afirmă contrariul, provenite chiar de la un bărbat cu o credibilitate deosebită, de la Clement, episcopul Romei. Iată ce spune el referitor la această chestiune: „Şi ca să punem capăt pildelor celor din vechime, să venim spre cei ce s-au arătat luptători mai aproape de noi. Să luăm pildele cele alese ale generaţiei noastre. Din pizmă şi invidie, stâlpii cei mai mari şi mai drepţi au fost prigoniţi şi până la moarte groaznică au ajuns. Să punem înaintea ochilor noştri pe cei dintâi apostoli. Petru, din pizmă nedreaptă nu o dată, nici de două ori, ci de multe ori a suferit dureri şi, astfel mucenicind, a plecat spre locul slavei cel datorat lui. Din pizmă şi Pavel, pentru răbdarea cununii, a suferit purtând de şapte ori legături, gonit fiind, împroşcat cu pietre. Propovăduitor făcându-se în Răsărit şi în Apus, şi primind slava credinţei celei alese, a învăţat lumea toată dreptatea şi până la capătul Apusului ajungând şi mucenicind înaintea stăpânitorilor, a părăsit în acest fel lumea şi s-a dus către locul cel sfânt, pildă măreaţă de răbdare făcându-se” [vezi Epistola I către Corinteni 5, 1-7]. Cred că Sfântul părinte vorbeşte foarte clar. Din cuvintele acestea ale Sfântului părinte, tragem concluzia că aceşti aleşi Apostoli nu au murit la Roma şi nici împreună – fiindcă în cazul acesta Clement ar fi menţionat faptul -; nu au murit din cauza acuzaţiei de incendiatori ai Romei aduse creştinilor, ci din cauza „râvnei nedrepte şi a invidiei”; Petru a devenit „propovăduitor doar în Răsărit”, fapt care iese în evidenţă din adaosul făcut cu scopul de a arăta acţiunea apostolică a lui Pavel: „Propovăduitor făcându-se unul în Răsărit, iar în Apus…”, expresia că Pavel „până la marginea Apusului ajungând şi, mucenicind înaintea stăpânitorilor, a părăsit în acest fel lumea” nu poate fi deloc înţeleasă ca referindu-se la Roma, care se găseşte la începutul Apusului, după ţinutul răsăritean al statului roman, astfel încât suntem de părere că Petru nici măcar de departe n-a respirat vreodată aerul Romei.
Mărturia aceasta a lui Clement este deosebit de importantă şi dintr-un alt motiv, acela că rezolvă alte două chestiuni: cea privitoare la mucenicia lui Pavel şi la timpul deplasării lui în Spania care, după cum se ştie, potrivit exprimării celor din vechime, este capătul Apusului spre care Pavel îşi propunea să plece, după cum scrie în Epistola către Romani (15, 24). Prima chestiune se rezolvă prin informaţia oferită: „şi până la capătul Apusului ajungând şi, mucenicind înaintea stăpânitorilor, a părăsit în acest fel lumea şi s-a dus către locul cel sfânt”. Aşadar, a mucenicit la capătul Apusului, informaţie care rezolvă şi cea de-a doua chestiune datorită următorului motiv: deoarece din călătoriile apostolice, aşa cum sunt ele înfăţişate în Faptele Apostolilor şi în Epistole, nu reiese timpul călătoriei lui Pavel în Spania, el se descoperă prin această epistolă a lui Clement. Din ea reiese că s-a deplasat în Spania după scrierea ultimelor două epistole ale sale, cea de-a doua către Timotei şi poate şi aceea către Evrei, pe care le-a scris la Roma, fiind evident faptul că Epistola către Timotei a scris-o după cea de-a doua înfăţişare a lui înaintea tribunalului lui Nero, după cum se arată din chiar textul Epistolei şi din referinţa din final: „când s-a înfăţişat Pavel a doua oară înaintea cezarului Nero”.
Epistola către Evrei e posibil să fi fost scrisă după sosirea la Roma a lui Timotei, pe care-l cheamă prin cea de-a doua sa Epistolă în care-i spune: „Sileşte-te să vii curând la mine, că Dimas m-a părăsit” etc. Reiese din acestea mărturia că Pavel, prin harul lui Dumnezeu, a fost salvat atunci de primejdie, fiindcă Domnul l-a destinat a propovădui neamurilor şi căruia, arătându-i-Se, i-a vestit că urma printr-însul ca învăţătura să fie adusă la cunoştinţă şi să fie auzită de „toate neamurile” (2 Timotei 4, 17). Reiese de asemenea că Pavel a fost eliberat şi că exista o perioadă de linişte, fapt pentru care a şi îndrăznit să-l cheme pe Timotei la el. Că aşa stau lucrurile, se arată şi din rămânerea lui Timotei la Roma pentru câţiva ani şi din plecarea lui de la Roma nu din cauza vreunei situaţii neplăcute, ci pentru că a fost trimis în episcopia sa de la Efes. Deplasarea lui Timotei şi plecarea lui după cea de-a doua înfăţişare a lui Pavel înaintea tribunalului lui Nero arată faptul că Pavel, fiind supus judecăţii, a fost salvat din primejdie de puterea dumnezeiască şi că, rămânând apoi pentru un oarecare timp la Roma, l-a trimis pe Timotei la Efes, iar el a plecat de la Roma, mergând probabil direct în Spania, către care îşi propusese să meargă, după cum vedem din Epistola sa către Romani, în care scria (15,24): „căci de mulţi ani am mare dorinţă să vin la voi. Când mă voi duce în Spania, voi veni la voi. Căci nădăjduiesc să vă văd în trecere şi, de către voi, să fiu însoţit până acolo, după ce mă voi bucura întâi, în parte, de voi”. Este deci foarte probabil că, după ce s-a bucurat de întâlnirea cu romanii, a fost însoţit de aceştia în Spania, la capătul Apusului, după cum este numit până astăzi de francezi, unde a mucenicit. Aceasta este singura concluzie adevărată care poate fi extrasă din mărturiile oficiale păstrate; tradiţiile care nu sunt în acord cu această concluzie sunt extrase din izvoare tulburi. Lămurindu-ne deci din studiul critic al izvoarelor, să vedem ce spune şi istoria.
Fragment din cartea Sf. Nectarie de Eghina – De ce Papa și supușii lui s-au despărțit de Biserica lui Hristos, Editura Evanghelismos, 2011.
