Preot Ioan Istrati
A murit Părintele Florin Bucescu. Nu știu cum se face, dar am devenit un soi de cioclu, un obituar ambulant, și asta pentru că oamenii cei mai buni părăsesc acest pământ. Cei răi nici gând de plecare. Cu fiecare sfâșiere de cer, rămânem tot mai săraci, robi nemernici ai vremelniciei.
Am slujit cu Părintele vreme de 4 ani, între 2007 și 2011, la Biserica Nașterea Maicii Domnului Talpalari, în buricul Iașilor.
Părintele era o personalitate prea complexă pentru a fi schițat un portret. Era un savant în muzicologie, o autoritate livrescă și academică extraordinară. Țin minte cum școlit în furnalul seminarial de la Neamț, unde vrednicul de pomenire Părinte Panțiru ne dirija bătând ritmul cu un băț mare în bancă, i-am cântat Părintelui Bucescu un axion greu. S-a uitat încruntat, pe deasupra ochelarilor, la mine.
– Bă, ăia v-au învătat să rageți că boii? Douăzeci de greșeli ai în interpretare.
Eu zic în sinea mea: ce moș nebun, eu am fost numa de zece și visez axioanele, iar el mă face bou…
Apoi, cumpănit, cătinel mi-a arătat nuanțele de varia, psifistoanele zvelte, melismele cromatice. Nu cântam cu greșeli, dar nu nuanțam deloc fraza melodică.
Era de un tact pedagogic desăvârșit, un munte de cultură muzicală și teologică, un geniu al bizantinologiei și al folclorului românesc. Avea o bibliotecă magistrală și o fire magnanimă, în ciuda durității aparente. Scormonea din colburi manuscrise fascinante, culegea folclor autentic de la babe centenare, era numai o pasiune pentru muzică, pulsul inimii lui Dumnezeu.
Mai avea ceva unic. Un simț al umorului zdrobitor, de o cromatică uimitoare, o ironie și o voie bună virală și contagioasă. Cât ai fi fost de zdrobit, dacă te vedeai cu Bucescu, ieșeai râzând în hohote. Întorcea frazele de te răsturna de pe scaun, într-o sarabandă de poante ce arăta o imaginație debordantă.
Apoi la Liturghie, era de o discreție și de o smerenie uriașe. Niciodată ostentativ, lăcrimând la proscomidie, scotocind în minte morții dragi, ori la epicleză, scufundându-se în iubirea răstignită a lui Hristos. Se făcea mic, în genunchi, înainte de a primi lumina cea mai mare decât cerurile a Euharistiei.
La Academia de Arte unde era ctitor de catedră a făcut un paraclis mic preaminunat, cu o pictură bizantină pură, unde slujea în tihnă Marelui Dumnezeu. Acolo scormonea prin mințile studenților și găsea filoane de muzică și de simțire.
Deși era un titan al culturii, de-abia la 70 de ani a primit Crucea. Formase mii (nu exagerez) de studenți și elevi, și n-avea acest rang, alții făcuseră vreo coșmelie și o primiseră.
În pădurea de stavrofori minimalist mobilați cerebral, stătea Bucescu, ultimul, fără cruce, deși știa teologie mai mult decât toți. Se obișnuise cu smerenia. Era pus la punct de oameni infinit mai mici. Țin minte cum odată, de Florii, de ziua lui, stătea în holul Bisericii și îngheța spovedind în curent, aplecat asupra sufletelor pe care le curăța de moarte. Nu mai continui.
Așa era Părintele. Răspândea veselie, dar inima lui plângea. Tuna de muzică și de Sfinții Părinți, dar stătea cuminte la urmă în sobor. Zâmbea ca să nu plângă. Era incredibil de bun și de blând.
Într-o noapte de Paști, Bucescu se retrăsese în firida Proscomidiarului. L-am surprins lăcrimând. L-am luat de umeri:
– Părinte profesor, de ce sunteți trist? E Învierea.
El a închis ochii, m-a strâns de mână și mi-a zis:
– Cum vom putea mulțumi iubirii Celui ce a murit și a înviat pentru noi?
Dumnezeu să-l așeze în lumina Învierii Lui.
