Ce au în comun Bazilica Sfântul Petru din Roma și Biserica Sfânta Sofia din Istanbul, transformată între timp în moschee? Ambele au fost construite de Sfântul Constantin cel Mare, pe care îl prăznuim în 21 mai.
UN APĂRĂTOR AL CREȘTINILOR
Știați că acest Sfânt a fost primul împărat roman care a trecut de la păgânism la creștinism? El a oprit persecuțiile îndreptate împotriva creștinilor și a dus o politică echilibrată, care garanta libertatea religioasă și conviețuirea pașnică a oamenilor de credințe diferite. Tot Sfântul Constantin cel Mare a construit o nouă capitală a Imperiului – la Constantinopol (Istanbulul de astăzi).
CINE AU FOST PĂRINȚII LUI?
Constantin cel Mare s-a născut în jurul anului 280, în 27 februarie. Mama sa este Sfânta Împărăteasă Elena, pomenită tot în 21 mai.
Consta (sau Constantius), tatăl lui, a fost împăratul Britaniei, o provincie din Imperiul Roman. Era păgân, însă nu arăta o mare râvnă față de religia politeistă a poporului său, ci, mai degrabă, înclina să creadă în Dumnezeu. El l-a învățat pe Constantin să-I ceară ajutor lui Dumnezeu, nu să se roage idolilor.
Totodată, era îngăduitor cu creștinii și îi proteja.
Într-o zi, și-a pus în gând să afle care dintre supușii lui sunt statornici în credință.
I-a chemat pe toți și le-a zis: „Dacă este cineva creștin și vrea să îmi rămână alături, să se închine zeilor și să le aducă jertfe împreună cu mine. Cei care nu vor să facă asta, să plece de la curtea mea!”
Unii dintre subalterni au preferat să renunțe la ranguri și la averi și să părăsească palatul. Alții – dimpotrivă: pentru că iubeau funcțiile și bogățiile mai mult decât pe Hristos, au început să se închine idolilor.
Pe cine credeți că a oprit împăratul lângă sine? Pe cei care NU au renunțat la credința lor, în schimbul avantajelor materiale. Pe ceilalți, i-a alungat.
DE CE CONSTANTIN CEL MARE A CINSTIT CRUCEA?
Consta a murit în 306, iar Constantin a fost imediat proclamat împărat de către armată. La început, a fost doar conducătorul Britaniei, unde guvernase și tatăl său. Până să devină Împăratul Romei, a dus un șir de războaie civile.
Înainte de bătălia de la Podul Milvius (Podul Vulturului) împotriva rivalului său, Împăratul Maxențiu, lui Constantin i s-a arătat pe cer Crucea Domnului, iar deasupra ei scria: „Cu aceasta vei învinge” (In hoc signo vinces!).
Văzând semnul ceresc, ostașii lui Constantin s-au speriat. De ce? Pentru păgâni, crucea prevestea nenorociri și moarte, mai ales că era un instrument de tortură, pe cruce fiind răstigniți tâlharii și rău-făcătorii. Nici măcar Împăratul Constantin nu a înțeles, de la început, mesajul divin. Dar noaptea, Iisus i s-a arătat în vis și i-a zis că acest semn îl va proteja în toate luptele.
A doua zi, Constantin cel Mare a chemat meșteri și le-a cerut să facă o cruce din aur, mărgăritare și pietre scumpe. El a mai poruncit ca toți soldații să aibă semnul Sfintei Cruci pe arme, pe steaguri, pe coifuri, pe paveze.
Din lupta cu Maxențiu, Constantin cel Mare a ieșit biruitor, a devenit conducătorul Imperiului, iar în semn de mulțumire pentru ajutorul dat de Dumnezeu, a pus o cruce în mijlocul Romei, pe un stâlp înalt de piatră și, sub cruce, următoarea inscripție. „Prin acest semn mântuitor cetatea s-a eliberat de sub jugul tiranului”.
CINE A DESCOPERIT CRUCEA MÂNTUITORULUI?
Îi datorăm Sfintei Împărătese Elena descoperirea crucii pe care a fost răstignit Iisus.
Constantin cel Mare și-a trimis mama la Ierusalim, unde împărăteasa a fost întâmpinată cu mare cinste de către Patriarhul Macarie. Misiunea ei era să găsească Crucea Mântuitorului. Dar unde să o caute, din moment ce fusese ascunsă de iudei, cu mai bine de trei sute de ani în urmă?
I-a întrebat pe toți evreii din cetate unde e îngropată crucea, dar ei nu i-au dezvăluit nimic, nici măcar sub amenințare. Până la urmă, un bătrân cu nume Iuda a decis să îi spună secretul. Sub templul zeiței Artemis, au găsit trei cruci, cu piroane cu tot. Ca să descopere care era a Mântuitorului, au adus un mort, l-au atins, pe rând, de fiecare cruce și omul a înviat când s-a atins de crucea lui Hristos.
Atunci, Patriarhul Macarie și Împărăteasa Elena au luat crucea, i s-au închinat, au sărutat-o, iar ca toată mulțimea prezentă acolo să o vadă, au ridicat-o și au arătat-o oamenilor. În amintirea acestui moment, sărbătorim în fiecare an, în 14 septembrie, Înălțarea Sfintei Cruci.
UN BOTEZ, CA O RĂSPLATĂ. O DOMNIE ȘI DINCOLO DE MOARTE
Constantin cel Mare s-a botezat spre sfârșitul vieții sale. Trăise ca un creștin, îi apărase pe creștini, dar momentul botezului s-a amânat (și) din motive diplomatice, nu doar din considerente personale.
Din guvern, făceau parte demnitari păgâni, iar Împăratul nu putea să impună creștinismul unei elite majoritar păgâne. Încreștinarea lui ar fi creat tensiuni interne, care ar fi culminat chiar cu înlăturarea sa de la conducerea Imperiului Roman. Cum și-ar mai fi putut îndeplini Constantin cel Mare misiunea, dacă nu ar mai fi fost împărat?
Botezul a avut loc cu puțină vreme înainte de moarte. Pe când se pregătea să pornească o campanie împotriva perșilor, s-a îmbolnăvit grav. Cum boala sa nu dădea semne de ameliorare, împăratul și-a dat seama că i se apropie sfârșitul. Acela a fost momentul în care a decis că nu poate pleca la Dumnezeu fără să fie pregătit cum se cuvine. Botezul lui a fost și un mod de a-și curăța sufletul de păcate, și o datorie față de credința pe care o slujise, și o răsplată.
În cartea despre viața Sfântului Constantin cel Mare, Eusebiu de Cezareea (care i-a fost contemporan) scrie că împăratul ar fi vrut să fie botezat în Iordan, dar a primit Sfânta Taină a Botezului în Nicomidia. Apoi, I-a mulțumit lui Dumnezeu și a adăugat: „În clipa asta pot spune cu adevărat că sunt fericit: acum știu că m-am învrednicit de viața cea fără de moarte și că m-am împărtășit din dumnezeiasca lumină”.
După ce și-a luat rămas-bun de la generalii săi și după ce a lăsat în ordine treburile administrative ale Imperiului, Sfântul Constantin cel Mare a părăsit această lume.
Era anul 337, de Rusalii.
Împăratul a fost așezat într-un sicriu de aur acoperit cu purpură, a fost dus din Nicomidia în Constantinopol și a fost depus în palatul imperial, ca oamenii să îi aducă ultimele onoruri.
Comandanții armatei, funcționarii statului, alți supuși ai săi și oamenii de rând se apropiau de sicriu și îngenuncheau în fața lui, la fel cum făcuseră câtă vreme Constantin cel Mare fusese în viață. De așa ceva nu mai avusese parte, până atunci, niciun alt conducător roman!
Domnia Sfântului Constantin cel Mare continua – într-un fel – și dincolo de moartea sa.
Ioana Revnic
Sursa: basilica.
