„O vreme a iertării, a rugăciunii și a schimbării sufletești. O perioadă în care, ca într-un soi de radiografie duhovnicească, ne judecăm pe noi înșine, nu pe alții, vedem propriile noastre greșeli, lipsuri și neajunsuri, fără să privim în viețile și-n sufletele celorlalți”. Așa începeam, acum mai bine de o lună, editorialul care vestea începutul Postului Sfintelor Paști. Iar dacă atunci, „păresimile” sau cele 40 de zile de post ni se păreau imense, lungi și imposibile, poate, iată că încredințându-ne întru totul ajutorului Domnului și purtării Sale de grijă, am reușit să răzbatem printre zilele de ajunare și nopțile de rugăciune, ajungând aproape la „linia de sosire”. Ne și întrebăm, omenește: oare când s-au scurs deja 40 de zile și, mai ales, trei luni din acest an?
Suntem în Săptămâna Patimilor Mântuitorului. Ne mai despart doar câteva ceasuri de Vinerea Mare, ziua în care Mântuitorul va fi „îngropat” în cadrul slujbei Prohodului. Din primii ani ai copilăriei și până astăzi, când munca și grijile ne-au purtat departe de obârșii, purtăm cu toții în inimi acea imagine: Sfântul Epitaf, pânza care are pe ea chipul Mântuitorului, pe sub care trec credincioşii, este scos deja în mijlocul bisericii alături de Sfânta Cruce, flori multicolore și smerite le împodobesc, iar mulțime de oameni vin să cânte îngroparea Domnului.
Căci, așa cum știm, în seara zilei de vineri, în toate Bisericile și mănăstirile ortodoxe se săvârșește slujba Prohodului Domnului, o rânduiala cu totul specială, care cuprinde cântări de o frumuseţe deosebită și care surprinde diferite imagini, tablouri și momente ale pogorârii Trupului Mântuitorului nostru de pe Crucea Răstignirii și ale așezării Lui în mormânt. Cu acest prilej, ne-am gândit să adunăm la un loc câteva lucruri pe care, poate, unii dintre dumneavoastră nu le cunoașteți despre istoria, conținutul și rânduiala Prohodului Domnului, prezentându-le într-o formă sintetică, așa cum v-am obișnuit, pentru a le fixa bine în memorie și pentru a le transmite și altora:
- Din punct de vedere etimologic, termenul „prohod” înseamnă „trecere”. El provine din slavă (veche), de la „provodŭ” și se referă, evident, la trecerea „de la moarte la viaţă şi de pe pământ la cer”. De altfel, și termenul „prohodire” exprimă aceeași idee: slujba religioasă de la înmormântările desfășurate în cadrul cultului nostru creștin, o rânduială cu un profund caracter funebru.
- Autorul Prohodului Domnului este Sfântul Teodor Studitul, care a trăit în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea și în prima parte a secolului al IX-lea. Sfântul Teodor Studitul a fost un cunoscut imnograf grec, mare teolog şi stareţ al Mănăstirii Sfântului Ioan Botezătorul de la Studion, aflată la marginea cetății Constantinopolului. Cea mai împortantă contribuție teologică a Sfântului Teodor Studitul, „Despre Sfintele Icoane”, a fost o lucrare de apărare a Icoanelor în timpul celei de-a doua perioade a iconoclasmului bizantin (814-842). Nu întâmplător, în strofa 40 din cea de-a treia stare a Prohodului, Sfântul Teodor scria astfel: „Pace în Biserici, Lumii mântuire, Prin învierea-Ţi dă-ne!”, rugându-se pentru stingerea dezbinării din cadrul Bisericii, pricinuită de lupta împăraților iconoclaști împotriva cultului Icoanelor.
- În țara noastră, această slujbă a fost tipărită pentru prima oară la Buzău, în ziua de 6 februarie a anului 1836, de către ieromonahul Macarie, prin purtarea de grijă a episcopului Chesarie Căpățână. Apoi, cel care a reeditat forma inițială a cântării și s-a îngrijit ca ea să aibă o variantă îmbunătățită din punct de vedere ritmic și melodic a fost Anton Pann, profesor, protopsalt și compozitor de muzică religioasă. Acesta a tipărit Prohodul Domnului în două noi ediţii, în anii 1846 şi 1853, punând efortul său de editare sub titlul „Epitaful sau slujba înmormântării Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos”. Însă, pentru că prelucrările sale n-au ajuns la înălțimea traducerii ieromonahului Macarie, tot aceasta a rămas „validă” în cultul Bisericii, fiind editată cu timpul de către protopsalți și specialiști ai imnografiei și retipărită în mai multe centre eparhiale din cuprinsul țării noastre.
- În ceea ce privește structura sa, Prohodul Domnului este alcătuit din trei părți sau stări, prima parte având 73 de strofe, a doua parte 60 de strofe, iar a treia parte 43 de strofe. Prima strofă a fiecărei stări este cântată din nou la finalul ei, în timp ce preotul iese în fața Sfântului Epitaf pentru a rosti ecteniile. Fiecare strofă este precedată de câte un stih luat din Psalmul 118, dar care de obicei, în practică, nu se citeşte şi nici nu se cântă, pentru a nu face dificilă întreaga cântare.
- În cadrul celei de-a doua stări a Prohodului, la strofa 42, apare o comparație interesantă, în care Mântuitorul Hristos este asemănat cu un pelican: „Ca un pelican, Te-ai rănit în coasta Ta, Cuvinte; Și-ai dat viață l-ai Tăi fii, care au murit, Răspândind asupra lor izvoare vii”. Care ar fi explicația? Sfântul Ioan Iacob Hozevitul, în cartea sa intitulată „Din Ierihon către Sion. Scrieri duhovnicești”, amintește o veche legendă a pelicanului care spune că, atunci când puișorii acestuia sunt înfometați, aprinși de sete, otrăviți de veninul șerpilor de apă sau răniți din diferite pricini, pelicanul își rănește coasta sa și le potolește setea puilor cu propriul său sânge. Imnografii Bisericii au preluat această metaforă interesantă, iar Sfântul Maxim Mărturisitorul explică deosebit de frumos care este înțelesul duhovnicesc al acestei comparații: ,,Hristos este pelicanul care îşi împunge cu ciocul coasta până curge sânge ca să îşi reînvie puiii omorâți din pricina veninului de şarpe; puii pelicanului îi reprezintă pe protopărinți, adică pe Adam şi Eva sau, mai simplu spus, simbolizează firea noastră umană. Şarpele este în mod cert diavolul care, prin viclenia sa (venin) îi omoară pe oameni îndemnându-i la viețuirea în păcat”.
- Din punct de vedere muzical, Prohodul Domnului este cea mai cunoscută și mai populară lucrare din cadrul unui Praznic Împărătesc și una dintre cele mai iubite cântări de pe parcursul anului bisericesc. El este cântat de obicei de psaltul sau cântăreții de la strană, alături de toți credincioșii din Biserică, intonându-l cu toții pe pe glasul V, pe note triste, mai cu seamă primele două stări, iar a treia stare pe glasul III, într-o notă de nădejde și bucurie, căci moartea s-a transformat în Înviere. Așa cum subliniază Patriarhul României, Preafericitul Părinte Patriarh Daniel, în descrierea cărții Prohodului, tonalitatea tristă și stinsă a cântării nu este o tânguire sentimentală, ci este o tânguire duhovnicească pentru că Cel care se află în mormânt cu trupul și în iad cu sufletul nu este un om simplu, ci Dumnezeu devenit Om pentru izbăvirea din iad și din moarte a neamului omenesc.
- Îndată după cântarea Prohodului Domnului, preotul iese afară alături de credincioși și înconjoară împreună Sfânta Biserică, după cum prevede rânduiala slujbei de prohodire a unui slujitor al Bisericii. Se fac patru opriri în total, iar la fiecare oprire preotul rosteşte câte o ectenie. La finalul acestei procesiuni, Sfântul Epitaf, purtat prin aer, este așezat pe Sfânta Masă, rămânând aici până la Vecernia Praznicului Înălţării Domnului, după care este dus în locul din Altar în care se păstrează în timpul anului.
Așadar, dincolo de noțiunile acestea istorice sau etimologice, cel mai important este să reținem două lucruri: așa cum, în orice colț al lumii ne-am afla, în momentele grele ale despărțirilor, ale plecărilor celor dragi din această lume facem orice, plătim oricât pentru a-i petrece pe ultimul drum, și în Vinerea Mare să lăsăm „toată grija cea lumească”, după cum ne îndeamnă Heruvicul la fiecare Sfântă Liturghie și să fim părtași la slujba Prohodului Domnului, cântând cu glas duios taina biruinţei lui Hristos asupra morţii. Și așa cum nu uităm în această săptămână dinaintea Paștelui să trecem pe listă toate bunătățile pentru masa cea îmbelșugată, să mergem la Prohod și să ne amintim de sfintele, mântuitoarele şi înfricoşătoarele Patimi ale Domnului şi Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos, pe care le-a primit de bunăvoie pentru noi și pentru a noastră mântuire.
Sursa: http://blog.bizanticons.ro/
