Duminica a 5-a după Rusalii (Vindecarea celor doi demonizați din ținutul Gadarei)
Am ajuns, dreptmăritori creștini, în Duminica a 5-a după Pogorârea Duhului Sfânt, care, potrivit calendarului nostru, aduce în atenție episodul biblic al Vindecării celor doi demonizați din ținutul Gadarei.
Pentru o corectă încadrare în context, aflăm că Hristos pleacă spre ținutul Gadarenilor din Decapole, după ce înfăptuise în Capernaum, „cetatea Sa” (Matei 9, 1), mai multe fapte minunate în care accentul a fost pus pe puterea credinței primitorilor: un lepros (Matei 8, 1-4), un sutaș roman (Matei 8, 5-13), apostolii înșiși, care se cer a fi salvați de furtuna ce a învăluit corabia pe care se aflau (Matei 8, 24-27) ș.a., „ca să se împlinească ceea ce s-a spus prin Isaia Prorocul, care zice: Acesta neputințele noastre a luat și bolile noastre le-a purtat” (Matei 8, 17).
Prezența deloc întâmplătoare a adverbului „dincolo”, din sintagma „Și trecând El dincolo, în ținutul Gadarenilor…”, ne poate duce cu gândul la disponibilitatea pe care Fiul lui Dumnezeu o are, de a pleca în căutarea tuturor păcătoșilor, fără a fi selectiv, pe criterii rasiale, sociale sau economice, așadar nu doar a acelora care deja sunt câștigați și cred cu tărie în puterea învățăturilor Sale. Astfel, Iisus alege să părăsească degrabă „confortul” cetății Sale, un mediu familiar, și să plece în căutarea oilor celor pierdute (Luca 15, 3-6).
Merge, în virtutea celor spuse de Apostolul zilei (Romani 10, 1-10), care nu întâmplător este citit tot în această zi, servind drept cheie pentru descifrarea pericopei evanghelice, către cei care „au râvnă pentru Dumnezeu, dar sunt fără cunoștință” (Romani 10, 2) și care trebuie înștiințați că „sfârșitul Legii este Hristos, spre dreptate tot celui ce crede” (Romani 10, 4). Cu alte cuvinte, prescripțiile iudaice, ritualiste și formaliste, devenite odată cu întruparea Mântuitorului doar forme fără fond, nu pot mântui. Singurul care mântuiește este Domnul Hristos, așa cum ne încredințează Apostolul neamurilor, Sfântul Pavel: „Că de vei crede în inima ta că Dumnezeu L-a înviat pe El din morți, te vei mântui” (Romani, 10, 9).
Dreptmăritori creștini,
A fost necesară această readucere aminte a cuvintelor Apostolului, mai actuale ca oricând, pentru a înțelege că dinamica misionară a Bisericii nu trebuie să îmbrace haina prejudecății. Episodul biblic de astăzi este, fără doar și poate, un model pentru propria noastră misiune în lume, clerici și laici deopotrivă, care trebuie să propovăduim, prin cuvânt, dar, mai ales faptă, „Vestea cea Bună” – Evanghelia, în virtutea Poruncii Dumnezeiești „Drept aceea, mergând, învăţaţi toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh” (Matei 28, 19). Important de reținut este și atitudinea ulterioară pe care trebuie să o avem față de cei care, orbiți de alte interese, refuză să asculte Cuvântul Vieții, Hristos.
Mântuitorul este întâmpinat de cei doi demonizați care „ieșeau din morminte, foarte cumpliți, încât nimeni nu putea să treacă pe calea acea” (Matei 8, 28).
Vorbim aici de o simbolistică profundă. Excluși de comunitate, „aruncați” în afara cetății, cei doi posedați de vrăjmașul lui Dumnezeu și al umanității își găsesc sălaș într-un loc al morții, într-un cimitir. Pentru că da, păcatul repetat, transformat în patimă irațională, duce la robie și implicit la moarte spirituală. Iar patimile care te înlănțuie, îți înlătură discernământul și te aruncă în mocirla păcatului, simpla lor manifestare fiind, pentru omul cuviincios, înfricoșătoare, cumplită. Libertatea prost înțeleasă, în care totul este îngăduit, doar de dragul experimentării (cf. I Corinteni 6, 12), poate duce la o pierdere a sensului existenței noastre, care poate fi rezumată, ideal vorbind, la părtășia, prin har și participare, cu Dumnezeu, nu doar la nivel declarativ, ci faptic (II Petru 1, 4).
Până la urmă, dincolo de imaginea celor doi posedați – interesantă este aici semnificația cuvântului posedat, în sensul că nu îți mai aparții! -, aflați sub stăpânirea demonilor, este și ideea că într-o astfel de stare nu te poți ruga, ci doar autodistruge. Demnitatea persoanei umane, în sensul ortodox, personalist al cuvântului, este astfel grav afectată. Din Subiect, cu potențial dialogal cu Divinitatea, devii un Obiect, un instrument al unor porniri iraționale, ale unor necesități exclusiv biologice, animalice, viscerale, ce trebuie satisfăcute chiar și cu prețul propriei libertăți. Iată cum, în acest context, înțelegem, mai bine ca oricând, și sensul profund terapeutic al postului, propus de învățătura noastră creștin ortodoxă. Paradoxal, postul, ce pare la prima vedere o sumă de interdicții, îți conferă libertate și face trecerea de la trupul biologic la cel iconic, cu adevărat viu, în sensul profund al cuvântului, asupra căruia Dumnezeu Creatorul a suflat „suflare de viață şi s-a făcut omul fiinţă vie” (Facere 2, 7).
Strigătul demonilor: „Ce ai Tu cu noi, Iisuse, Fiul lui Dumnezeu? Ai venit mai înainte de vreme ca să ne chinuiești?” (Matei 8, 29), poate fi văzut ca disperarea celui care, anesteziat de uniformitatea plictisitoare a păcatului, este scos din starea de confort și repetabilitate și obligat să își vadă propriul eșec existențial și consecințele acestui derapaj sever.
Ar trebui să nu trecem cu vederea și mărturisirea îngerilor căzuți care I se adresează lui Iisus cu apelativul Fiul lui Dumnezeu. Așadar, și demonii cred, dar nu fac voia Lui pentru că au ales deliberat să se împotrivească voinței Sale încă de la început. Nu este un caz singular. De câte ori nu auzim în jurul nostru persoane care, pline de certitudine spun că ele cred, dar în felul lor propriu, fără a ține seama de exigențele pe care le impune Crezul Bisericii, bunăoară? Poate că ne sună cunoscut; nu de puține ori, fără a generaliza, au fost și cu siguranță vor mai fi cazuri când anumite persoane, comunități, chiar țări (e.g. ideologia comunistă), vor alege conștient să facă pasul separării de Dumnezeu, să plece „într-o țară depărtată” (Luca 15, 13). Este dreptul lor, iar Dumnezeu prețuiește această libertate, Acesta fiind pus în postura celui Care stă la ușă și bate, neîndrăznind vreodată să o forțeze: „Iată, stau la uşă şi bat; de va auzi cineva glasul Meu şi va deschide uşa, voi intra la el şi voi cina cu el şi el cu Mine” (Apocalipsa 3, 20).
Și iarăși, „nu oricine Îmi zice: Doamne, Doamne, va intra în Împărăția Cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu Celui din Ceruri” (Matei 7, 21). Prin urmare, credința diavolilor nu este o virtute, pentru că ei o cunosc, dar nu o împlinesc. Mă gândesc aici, în sprijinul celor afirmate, la îndemnul Sfântului Apostol Iacov, la cuvintele din capitolul al doilea al Epistolei sale sobornicești, versetul 19: „Tu crezi că unul este Dumnezeu? Bine faci; dar şi demonii cred şi se cutremură”.
Nu putem eluda, de asemenea, nici sensul eshatologic al afirmației „Ai venit mai înainte de vreme ca să ne chinuiești?”, o aluzie clară întipărită mai târziu în articolul din Mărturisirea de Credință (Crezul), prin care afirmăm cu tărie momentul venirii Judecății Universale [„Şi iarăși va să vină (Hristos n.n.) cu slavă, să judece viii şi morţii, a Cărui împărăţie nu va avea sfârşit”] și disponibilitatea noastră de a fi mereu în stare de trezvie, pregătiți pentru acest timp al Parusiei, al prezenței Dreptului Judecător, în orice clipă a vieții noastre, asemenea fecioarelor înțelepte (Matei 25, 1-13).
Actul vindecării celor doi, al alungării demonilor în turma de porci, arată foarte clar că Mântuitorul pune mai presus de toate la loc de cinste valoarea sufletului omenesc, care excede cu mult orice valoare pieritoare materială. „Pentru că ce-i va folosi omului, dacă va câștiga lumea întreagă, iar sufletul său îl va pierde? Sau ce va da omul în schimb pentru sufletul său?” (Matei 16, 26).
Turma de porci este, în acest caz, dincolo de simbolismul cunoscut al acestui animal domestic ce sălășluiește în mocirlă, o sursă de venit pentru locuitorii din ținutul Gadarei, în mare parte păgâni, care creșteau acest animal domestic strict pentru avantajele financiare obținute în urma vânzării lor. Este foarte clar că acolo a fost pierdută o sursă importantă de profit material, dar, pe de altă parte, două persoane, purtătoare ale chipului lui Dumnezeu (Facere 1, 27), au fost salvate de la pieire sigură. Ceea ce ar trebui să fie o bucurie pentru întreaga comunitate, care reprimea astfel în rândurile sale doi membri pe deplin integri din punct de vedere psihosomatic, se transformă în amărăciunea pierderii câștigului material.
Iar această turmă, care alege propria suprimare, ne arată unde duce păcatul: de fiecare dată nu poate fi decât moartea, mai întâi cea spirituală, urmată, de cele mai multe ori, dacă nu ne „venim în sine” (Luca 15, 17), de cea trupească.
Iubiți frați și surori întru Domnul,
De departe, cel mai grav lucru pe care îl poate face cineva este descris prin felul cum o întreagă comunitate, preferând bunăstarea financiară rezultată din afacerea despre care am menționat mai sus, fără a contesta statutul de Fiu al lui Dumnezeu al lui Iisus Hristos, iese în întâmpinarea Lui și, în loc să Îi aducă slavă, „Îl roagă să treacă din hotarele lor” (Matei 8, 34). Cu alte cuvinte, să plece de la ei. Au ales singuri, în virtutea principiului iluzoriu al autodeterminării și autosuficienței, calea care nu poate duce la mântuire și, implicit, viață veșnică, preferând să rămână captivi unei lumi materiale, supusă degradării, scindării și risipirii în neantul existențial, contrar îndemnului: „Nu vă adunaţi comori pe pământ, unde molia şi rugina le strică şi unde furii le sapă şi le fură!” (Matei 6, 19).
Este de remarcat faptul că respingerea Mântuitorului nu se face în mod violent; nu Îi adresează injurii, nici măcar nu îi contestă statutul de taumaturg al celor până de curând aflați sub stăpânirea celui rău. Pur și simplu Îl roagă să plece. Iar El, „intrând în corabie, a trecut și a venit în cetatea Sa” (Matei 9, 1).
Este, poate, semnalul că locuitorii aceia erau o cauză pierdută. Sau este, poate, una dintre cele mai bune dovezi că Dumnezeu nu impune, nu forțează, nu face uz de atotputernicia Sa în cazul de față și, cel mai important, le respectă dreptul la alegerea făcută. Nu încearcă să îi convingă, să le predice, să le arate Calea. Putem presupune că, deși nu existau mijloacele de comunicare de astăzi, faima Învățătorului era deja cunoscută și în Gadara. Cu toate acestea, dezinteresul lor este unul în masă.
Îi putem identifica și astăzi printre noi pe acei oameni, plini de certitudini, plafonați, care au încetat să mai caute sensul existenței. Sunt mulțumiți cu ei înșiși și nu mai caută să evolueze. Lucrurile sunt cu atât mai grave cu cât încercăm să punem alături de acest trist tablou, semnificativ și pentru Gadara zilelor noastre, imaginea diametral opusă a locuitorilor cetății Sihar din Samaria, care, în urma spuselor femeii samarinence, venită să scoată apă de la fântâna lui Iacov, Îl roagă să rămână la ei (Ioan 4, 40). Este exact ceea ce cerem cu toții la fiecare Sfântă Liturghie sau Sfântă Taină săvârșită în Biserică, și anume ca Hristos să rămână la și în noi. Starea aceasta o exprimăm cât se poate de plastic în încheierea Sinaxei Euharistice a Ecclesiei, când, într-un singur glas, întreaga suflare din sfântul lăcaș cântă: „Am văzut lumina cea adevărată, am primit Duhul cel Ceresc…”.
Drept mărturisitori ai Patimilor și Învierii lui Hristos,
Calea creștinilor spre desăvârșire nu este una ușoară, ci dimpotrivă. „Strâmtă este poarta şi îngustă este calea care duce la viaţă şi puţini sunt care o află” (Matei 7, 14). Îți trebuie mult curaj și onestitate să renunți la propriul confort material și sufletesc și să îți asumi „războiul cel nevăzut”, cum plastic numea Sfântul Nicodim Aghioritul lupta noastră „împotriva începătoriilor, împotriva stăpâniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii, care sunt în văzduh” (Efeseni 6, 12).
Nu există altă cale decât aceasta: „Dacă vrea cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie” (Matei 16, 26). Iar această lepădare de sine presupune, printre altele, un dureros efort, o luptă continuă cu propriul sine egoist, cu propriile patimi care ne înlănțuie și ne îndreaptă nu spre viața cea veșnică, ci spre moarte sufletească.
Mulți ne propun în zilele noastre, din interiorul anumitor religii, confesiuni, curente ideologice pseudo-religioase, să le îmbrățișăm crezul, exponenții acestora asigurându-ne că deja vom fi mântuiți încă de la momentul aderării la congregațiile lor. Dar noi știm că lupta cea bună se duce până în pragul morții, iar conștiința noastră nu va afla nicicând pacea decât la momentul firesc al despărțirii temporare a sufletului de trup. Cum altfel am putea înțelege aceste cuvinte ale Mântuitorului: „Nu socotiţi că am venit să aduc pace pe pământ; n-am venit să aduc pace, ci sabie” (Matei 10, 34)?
Există și în sânul Bisericii noastre riscul ca o parte dintre credincioși să ajungă să creadă că desăvârșirea este garantată prin botezul creștin ortodox, ce îți conferă certitudinea mântuirii. Unii reușesc să se refugieze sectar, izolaționist, raportat la comunitatea din care fac parte, îmbrățișând diferite forme rigide de ritualism, formalism și fundamentalism ale unei vieți bazate exclusiv pe modul de existență al formelor fără fond, al mormintelor văruite, frumoase în exterior, dar pline de putreziciune în interior (cf. Matei 23, 27). Desigur, aici este de datoria păstorilor sufletești să corecteze aceste derapaje și să sădească în inimile tuturor conștiința că sfânta noastră credință nu este doar o colecție de legi, canoane, interdicții, obligații pe care trebuie să le bifăm dintr-o listă lungă. Este mult mai mult decât atât! Este Întâlnirea și Calea totodată nu a unuia singur, ci a întregii comunități euharistice cu Hristos cel înviat, prin Duhul Sfânt către Tatăl Atotțiitorul.
Comunitatea, care își dezvoltă conștiința că fără Dumnezeu nimeni nu poate face nimic (Ioan 15, 5), devine întocmai ca și cetatea Sihar din Samaria și refuză să capituleze și să strige Mântuitorului „să plece din hotarele lor” (Matei 8, 34), așa cum regretabil au făcut gadarenii din ipostaza biblică din această duminică.
Mesajul pericopei evanghelice de azi este deosebit de complex. În fapt, nimeni vreodată nu va reuși să epuizeze mulțimea de sensuri și învățături dintr-un text insuflat de Duhul Sfânt, așa cum este cazul cărții noastre de căpătâi, Biblia.
Dar mesajul principal, ce trebuie nu doar reținut, ci aplicat în viața noastră cotidiană este acesta: să Îl rugăm pe Hristos să nu plece din sufletele noastre, ci să rămână veșnic, dăruindu-ne mântuire sufletelor și trupurilor noastre. Amin!
† Vincențiu, Episcopul Sloboziei și Călărașilor
Sursa: http://ziarullumina.ro