Obscenitate publică e felul în care o seamă de figuri publice din Biserică atacă un ierarh al Bisericii. Atitudinea lor nu poate fi justificată în niciun fel, fiind străină concepției ortodoxe de viață. Oricine vede lucrurile ortodox știe că nu oamenii îl cheamă pe episcop la arhierie, ci Dumnezeu, care îi dă harul apostolic și îl ține în această misiune. Nici ieșirea din scaunul arhieresc nu se face după voia oamenilor: dacă Dumnezeu îl îngăduie pe un ierarh chiar când faptele sale par discutabile, o face pentru păcatele poporului, pe care, de asemenea, îl îngăduie pe acest pământ cu asupra de măsură. A judeca un ierarh este un lucru cuvenit Dreptului Judecător, lucru pentru care, dacă cineva și-l arogă, va plăti mai devreme sau mai târziu. Această atitudine străină de duhul ortodox explică recenta joncțiune dintre acești neoortodocși și media „quality” antibisericească, media care de câțiva ani, sub nume tot mai fistichii, se prezintă drept lamura jurnalismului liber în luptă cu dezinformările, în aceeași manieră în care bolșevicii se erijau în singura sursă de „pravda”, băgând totodată fake-news-ul în lagăre.
Cât privește bătaia de joc a presei „quality” față de unele afirmații ale vlădicăi Teodosie, adeziunea apologeților neoortodocși la această batjocură publică este o renegare a propriei tradiții: IPS Teodosie nu a susținut nimic care să nu fie în litera și spiritul vechilor pravile ale Bisericii. Grija pentru rânduială și lucrurile sfinte pe care o aveau părinții noștri, surprinsă în vechile pravile, nu e mai puțin actuală. Spunea Gheron Iosif că aceste pravile trebuie cunoscute pentru a nu ne pierde sufletul. Este bine ca acestea să fie răsfoite mai mult decât analizele presei „quality” și reflecțiile gânditorilor neoortodocși, pentru că așa se consolidează conștiința ortodoxă.
Aflăm din pravile, de pildă, că preotul care nu-și citește cele șapte laude trebuie canonisit, iar mireanul, care trebuie totodată să-și știe locul în raport cu clerul, are și el datoria să frecventeze măcar laudele principale, rânduială pe care generația bunicilor încă o ținea, căci oamenii lăsau lucrul și dădeau fuga la vecernia de sâmbătă seara când auzeau clopotul. Dacă s-ar fi ținut rânduiala, n-ar mai fi fost lansate petiții și cugetări revoluționare în Biserică exact în vremea deniilor sau a Sfintei Liturghii, dar nici n-ar mai fi aderat la așa ceva unii clerici, de vreme ce laudele zilnice nu lasă timp să te ocupi de nimicuri. În treacăt fie spus, orice pravilă conținea o mărturisire de credință ortodoxă pe scurt și o îndrumare pentru calcularea „după lege” a datei Paștilor, cu o tabelă pascală care mergea din vremea lui Ștefan cel Mare până în secolul XX. De ce vor fi văzut necesar părinții noștri înainte-văzători să pună împreună canoanele, mărturisirea de credință și problema pascaliei?… Nimic nu s-a schimbat în legile Bisericii, numai noi ne-am secularizat. Iar secularizarea nu invalidează legile, ci ne face pe noi fără-de-lege.
Iosif Camară
