Era odată un cuvios părinte care se nevoia în pustie. Un cunoscut de-al său foarte apropiat, care locuia în cetate și care era și el un om duhovnicesc, deoarece se îmbolnăvise și se apropia de sfârșitul vieții sale, avea multă dorire să-l vadă pe cuviosul, să ia binecuvântarea sa, ca să plece în cealaltă lume cu nădejdi mai bune. Pustnicul voia să-i împlinească această dorință, fiindcă îl iubea mult, dar de asemenea nu voia să coboare în cetate ziua, căci era un ascet renumit și avea să-i fie spre cinste și slavă. Astfel, s-a gândit să coboare noaptea, când oamenii dormeau, ca să evite slava.
Când a intrat în cetate, Dumnezeu a trimis doi îngeri luminoși, care țineau câte o făclie aprinsă și unul de-a dreapta, iar celălalt de-a stânga, luminau toată acea parte, pe unde pășea cuviosul părinte. Și astfel, oamenii de îndată ce au văzut acea lumină și pe îngeri, s-au adunat și i-au arătat mai multă cinste decât își închipuia acela. Și spune Sfântul Isaac Sirul, că dacă omul se va smeri înlăuntrul său, în adâncul sufletului său vede și slava lui Dumnezeu.
Atât smerita cugetare, cât și ascultarea, când îl împodobesc pe monah, cu timpul îl fac un desăvârșit om duhovnicesc, fiindcă cel smerit este și ascultător, iar cel ascultător este și smerit. Cel care este supus pentru Hristos nu știe ce înseamnă neascultare, grăire-împotrivă sau voie proprie. Desigur, și în cadrul ascultării vine diavolul și sustrage pe monah, atunci când acesta nu așează ascultarea așa cum rânduiesc Sfinții Părinți. Când ucenicul face ascultare, această ascultare trebuie să fie încununată de smerita cugetare. Niciodată să nu-și închipuiască că este un desăvârșit ascultător. Trebuie să se asigure și să nu se slăvească în deșert cum că face ascultare, căci atunci când diavolul îl vede că nu trăiește în acest chip, îi fură folosul ascultării.
Monahul trebuie să cugete: „Sunt dator cu ascultarea pentru dragostea lui Hristos, Care S-a făcut ascultător față de Părintele Său până la moarte, pentru mântuirea noastră. Sunt dator față de ascultarea lui Hristos să ofer și eu această mică ascultare a mea. Oricât m-aș supune, niciodată nu voi ajunge să plătesc datoria mea față de Marele Ascultător, Iisus Hristos, Care de dragul ascultării a fost condus la Cruce, la disprețuire, la cuvinte de ocară, la batjocoriri, umilire, înjosire, loviri cu palma, lucruri pe care eu, ca ucenic, nici pe departe nu le-am suferit. Prin urmare, pentru ce slăvirea în deșert? Și un al doilea motiv pentru care să nu mă slăvesc în deșert, este că această ascultare se face cu binecuvântarea starețului. Eu sunt un om de nimic, un zero tăiat și nu pot să fac de unul singur nimic”.
Astfel, asigurat fiind cu adevărul, nu poate să-l amăgească minciuna sau înșelăciunea diavolului, cum că a devenit faimos. Aceasta este lucrarea cea mai simplă, dar și cea mai importantă pentru mântuire. Iar Domnul nostru, ca să-i învețe mai bine smerenia pe Apostolii care părăsiseră toate și Îl urmaseră, supunându-se desăvârșit, le-a spus că chiar și atunci când toate cele ale Legii le vor ține, să se socotească robi netrebnici și că au făcut ceea ce erau datori să facă; nimic mai mult sau mai puțin.
Așadar, ucenicul, când lucrează corect ascultarea sa, este pe calea lui Dumnezeu și pășește neîmpiedicat spre mântuirea sa. Este de ajuns să ia aminte să nu greșească, să nu-și facă voia sa, să nu amestece și să nu o otrăvească cu voia sa, ci să fie sincer în ascultarea sa. Iar atunci când săvârșește această ascultare sinceră și nu-și face voia, ci se încredințează totul povățuitorului său duhovnicesc, starețului său, ca să-l povățuiască, atunci are o mare izbândă. Nu va da socoteală lui Dumnezeu pentru faptele sale. Trecutul l-a stins prin sfânta spovedanie, iar viața lepădării de lume se pune în rânduială prin ascultarea stăruitoare și trezvitoare și prin neîncetata mărturisire. Apoi nu mai există nicio greutate.
Și noi, nevrednicii, am fost chemați să-I slujim. Chemarea noastră este foarte mare, deoarece țintește la a-l povățui pe omul chemat lângă Dumnezeu. Monahii vor lua primul loc lângă dumnezeiescul Tron, așa cum l-a avut Luceafărul înainte de căderea sa, și vor vedea Chipul lui Dumnezeu. Această stare este de necuprins cu mintea, stare ce trebuie să ne acapareze și să ne țină țintuiți cu mintea la cele de Sus, ca să facem răbdare în cele întristătoare de aici. Aceasta o cunoaște și diavolul și de aceea ni se împotrivește, ca să nu ajungem niciodată acolo.
Când Cuviosul Mucenic Iacov Iviritul a fost răpit în extaz și a ajuns la locul Luceafărului, a văzut fericirea din acel loc și râmânând uimit, a întrebat ce era acolo. Și i s-a răspuns că acel loc se va umple cu tagma monahilor mântuiți. Sfântul Ioan Evanghelistul în Apocalipsa sa înfățișează Ierusalimul de Sus, Sionul, ca pe o mireasă. Câți sfinți nu s-au minunat! Este cu desăvârșire gol și așteaptă pe copiii lui Dumnezeu. Acolo nu va exista soare, deoarece toate vor fi luminate de Chipul lui Hristos. Sfântul Andrei cel nebun pentru Hristos ne-a descoperit că în această cetate vor locui toți cei care au luat aminte la ei înșiși și au trăit în pocăință și în curăție. Și spunea despre Domnul, că Și-a deșertat slava Sa pentru nimicnicia noastră. Iar Domnul i-a spus nouă cuvinte negrăite, pe care însă nu le-a descoperit.
Pentru toate acestea, Sfântul Isaac Sirul ne spune: „Înger ai venit să devii și te gândești dacă această cale pe care ai dorit să o urmezi, are osteneală?”. Cu adevărat, dacă am avea acest gând înrădăcinat înlăuntrul nostru, dacă am cugeta profund, cu ajutorul luminării lui Dumnezeu, că suntem chemați prin viața monahală să devenim îngeri, să locuim în locașul liber și plin de lumină al Luceafărului și să primim acel loc și apropierea de Tronul lui Dumnezeu și să lăudăm neîncetat pe Dumnezeu, ar mai putea atunci nepăsarea, trândăvia, egoismul, neascultarea, voia proprie să ne stăpânească și să ne facă monahi doar tipiconal?
Fragment din cartea Arta mântuirii, ce a apărut la Editura Evanghelismos.
