– Gheronda, în cartea Părinţi aghioriţi aţi scris că demonii l-au bătut pe Bătrânul Evloghie[1]. Cum de a îngăduit Dumnezeu acest lucru?
– Cine a mâncat bătaie?
– Bătrânul Evloghie.
– Nu, demonii au mâncat bătaie! Şi în cazul în care Dumnezeu îngăduie ca un om să-l bată pe un altul, iar acela primeşte cu smerenie, cel care se schilodeşte în cele din urmă e acela care bate. Ia spune-mi, diavolul de ce se teme mai mult?
– De smerenie, Gheronda.
– Iar eu credeam că se teme mai mult de mândrie, fiindcă se simte complexat. „Mândru şi eu, zice, mândru şi el. Unde ajungem?”. Da, măi copile, aşa este, de smerenie se teme diavolul; asta-l schilodeşte. Diavolul nu poate sta acolo unde există smerenie.
Smerenia îl luminează pe om şi aşa nu se împiedică niciodată în calea sa duhovnicească, ci depăeşte toate piedicile pe care i le pune ispititorul. Vă amintiţi de Antonie cel Mare care a văzut cursele diavolului întinse peste tot pământul? „Cine poate să scape de ele?” a strigat el. Şi îndată a auzit o voce spunându-i: „Smerita cugetare”[2].
La Sinai, la Sihăstria Sfintei Epistimia, unde locuiam, se afla acolo o cazemată, care avea o bisericuţă şi o chilioară. Deasupra lor se afla muntele, iar în partea de jos un zid înalt de vreo patru-cinci metri. Acolo, într-o margine, pusesem un lemn şi pe el rindeluiam bucăţile de scândură pentru iconiţele sculptate pe care le făceam. Într-o zi, pe când rindeluiam acolo rostind Rugăciunea lui Iisus, am auzit deodată o voce spunându-mi: „Poţi să te arunci jos peste zid şi să nu păţeşti nimic!” Mă întorc şi văd o umbră neagră cu un cap mare. „Măi, şi aghiuţă ăsta!”, zic. Dar eu n-am dat importanţă, însă el continua să stea acolo şi nu voia să plece. „Poţi să te arunci jos şi să nu păţeşti nimic”, zicea el. Eu însă mă făceam că nu aud. Timp de un sfert de oră a repetat acelaşi lucru. Mare comedie! La un moment dat îi spun: „Hai, o să arunc o piatră!”. „La aceasta nici Hristos nu S-a gândit!”[3], mi-a spus el. Ei, atunci m-am indignat. „Hristos era Dumnezeu, îi spun, nu era un caraghios ca mine, care stau şi casc gura la tine. Hai, pleacă de aici!”. Atâta i-a fost. Şi îndată a dispărut.
Diavolul nu poate doborî un suflet acolo unde există smerenie. Cel smerit nu cade, fiindcă păşeşte pe pământ. Ştiţi ce a păţit Bătrânul Avacum când se nevoia în pustia Viglei[4]? Într-o zi, pe când se ruga cu metaniile pe o stâncă, îi apare deodată diavolul ca un „înger de lumină”[5]. „Avacume, îi spune, m-a trimis Dumnezeu să te iau în Rai, căci ai devenit deja Înger. Vino să zburăm!”. „Dar tu ai aripi, îi spune Bătrânul Avacum, eu însă cum voi zbura?”. Şi părutul înger îi spune: „Şi tu ai aripi, dar nu le vezi”. Atunci Bătrânul Avacum şi-a făcut cruce şi a spus: „Maica Domnului, cine sunt eu ca să zbor?”. Şi îndată părutul înger s-a transformat într-o capră neagră cu aripi de liliac şi a dispărut. Vedeţi cum prin smerenie putem pricepe cursele diavolului?
[1] Vezi Cuviosul Paisie Aghioritul, Părinţi aghioriţi – Flori din Grădina Maicii Domnului, Ed. Evanghelismos, 2004, p. 42.
[2] Vezi Patericul egiptean, Avva Antonie, pf. 7.
[3] Se referă la răspunsul „Să nu ispiteşti pe Domnul Dumnezeul tău!” (Vezi Matei 4, 6-7), pe care Hristos l-a dat diavolului, când acesta i-a spus să Se arunce de pe Templul lui Solomon.
[4] Vigla – zonă pustnicească din Sfântul Munte, aflată pe teritoriul Marii Lavre
[5] Vezi II Corinteni 11, 14.
Extras din Patimi și virtuți – Cuviosul Paisie Aghioritul, Editura Evanghelismos.
