Preot Ioan Istrati
“Domnul meu și Dumnezeul meu”
2008
Trenul de la Roma la Palermo durează o veșnicie. Italienii – acești români ai occidentului – în loc să facă un pod între Sicilia și continent, aburcă trenul pe un ferry (un bac uriaș) și îl descarcă pe insulă. Ațipeam alene pe un scaun, când intră în compartiment două femei, una tânără superbă cu niște ochi imenși albaștri și una între două vârste. Nu eram prea atent la ele, una avea o carte pe care scria Testimoni di Geova. Eu, hipermetrop de vocație, credeam că e ceva despre Genova.
Încep să spună că tot ce am crezut noi, creștinii, e fals. O familie de catolici pensionari, două italience, un coleg ortodox, cască ochii. Că vine sfârșitul și numai ei, iehoviștii, vor fi salvați pentru o mie de ani, restul vor arde în focul veșnic. Aberații.
Răbdarea mea se apropia de sfârșit ca funia de par.
Intervin.
– Doamnă, unde erau iehoviștii acum două mii de ani, pe vremea lui Iisus?
– Păi era poporul evreu tot, care nu cunoscuse încă revelația, bla, bla.
– Și în istorie, unde au fost ăștia, neprihăniții, 144 de mii?
– Păi erau ascunși de tirania Bisericii.
– Unde, doamnă, există un singur document cu învățături iehoviste, înainte de Russel din 1870? Clar.
Păi c-o fi, c-o păți. Erau, da’ nu spuneau, spuneau da’ nu știau, voiau da’ nu puteau. Un fel de asimptomatici.
Mă întorc spre fata cu ochii mari, mai neinfestată de virușii aberației:
– Dar Iisus e Dumnezeu adevărat sau nu?
Ea:
– Nu, e Sfântul Înger Mihail, o prezență angelică, există doar Iehova, un singur Dumnezeu.
Eu îi zic:
– Dacă în Noul Testament există o dovadă clară că Iisus e Dumnezeu adevărat, renunțați la aceste aberații inventate acum 150 de ani?
Ea:
– Nu există nicăieri o asemenea afirmație.
Eu:
– Nu, renunțați sau nu la credința falsă?
Ea:
– Da, dar nu există asemenea dovadă.
Scoate Noul Testament, îl deschid la Evanghelia lui Ioan, 20, o pun să citească cele mai cutremurătoare cuvinte care s-au rostit în univers: “Adu, Toma, încoace, degetul tău, și vezi mâinile Mele, și adu mâna ta și o pune în coasta Mea, și nu fi necredincios, ci credincios. A răspuns Toma și a zis: Domnul meu și Dumnezeul meu”.
Ochii mari albaștri ai fetei se umezesc. Dă repede din pleoape. Se uită la scorpia de lângă ea. Da’ aia: poate Toma se uita în altă parte când a zis.
Fata albastră începe precipitat într-un dialect napolitan: ma t a detto. Sunt niște prostii.
Eu îi zic:
– Roagă-te lui Iisus Dumnezeu să te facă să înțelegi și să simți iubirea Lui pentru tine. Fata plânge în hohote.
Ceilalți bat din palme. Vorbeam eu cam stricat italiană, da’ tot am smuls o oiță cu ochii albaștri din ghearele satanei.
