Cuvântul Domnului din această Duminică este un alt fragment din Predica de pe Munte, dedicat priorităților omului, aflat adesea între grija pentru cele lumești, necesare dar trecătoare și grija pentru cele cerești și veșnice.
Așa cum spune Domnul, ochii oglindesc interiorul omului. Este probat adesea și de psihologi faptul că modul în care privim cele dinafară dezvăluie interiorul nostru. Nu doar despre privirea insistentă și îndrăzneață, respectiv căutarea ezitantă, evitând privirea feței interlocutorului și plecată la pământ este vorba aici. Și acestea arată despre om calități sau defecte – depinde cum sunt privite – începând cu îndrăzneala, curajul și încheind cu teama și sfioșenia. Dar Hristos amintește de privirea ochilor noștri dintr-o altă perspectivă, mai puțin după cum se vede dinafară, și mai degrabă după cum se vede când noi înșine ne observăm, din interior. Iar atunci când vedem lucrurile întunecate, sumbre, accentuăm aspectele neplăcute ale tuturor, aceasta înseamnă că tot la fel interiorul nostru și, implicit, tot trupul ne este întunecat, adică aplecat către teluric, către partea de jos a existenței noastre. Dimpotrivă, dacă din ceea ce vedem, dăm importanță lucrurilor frumoase, curate, care aduc voioșie și iubirea pentru întreaga creație, aceasta înseamnă că și ochiul nostru este curat. Dar de la constatarea însușirilor propriului sine și până la evaluare obiectivă, respectiv schimbarea vieții, e cale lungă. Iar calea e pavată cu încercări, dar totodată străjuită de Îngerul păzitor, care ne ajută la tot pasul, numai să nu uităm să-i cerem.
În continuarea discursului Său, Hristos arată că în lume ne putem ghida viața având înainte două căi sau direcții, însă e aproape imposibil să fugim după doi iepuri și să-i prindem pe amândoi. Nu putem sluji la doi stăpâni, atât lui Dumnezeu, cât și dorinței de înavuțire, căci „mamona” desemna la evrei bogăția sau averea, personificate în idolul banilor. E drept că am putea spune: este imposibil să trăim numai cu aer și apă, care chiar și ele uneori costă. Trebuie prin urmare să acumulăm capital dacă vrem să trăim. Și dacă zicem așa, de fapt nu greșim și nici nu mințim. Dar e diferit, după cum se spune, să mănânci ca să trăiești de opusul acesteia: să trăiești ca să mănânci. Tot la fel, una e să muncești ca să trăiești și alta e să trăiești ca să muncești, fiindcă este cunoscut comportamentul așa-numiților „workaholici”, care muncesc să tot adune, sau cel al oamenilor robiți de tot felul de patimi, a căror enumerare e bine să o lăsăm pentru alte ocazii.
Așadar, ceea ce ne transmite aici Domnul este faptul că adesea nu ne mărginim să acumulăm unele și altele doar pentru ca să trăim. Deseori goana după înavuțire devine ea însăși scopul vieții și astfel se pierde esența. De la simpla nevoie de a avea o locuință decentă, cele necesare mâncării, îmbrăcămintei, educației copiilor, micilor bucurii cotidiene, se ajunge ca fuga după avere să ne facă „să călcăm peste cadavre”, adică să ne sacrificăm de dragul unor capricii chiar și principiile în crezul cărora ne-am botezat ca și creștini. Astfel, uităm de omenie, de ajutorarea celui de lângă noi, de răgazul pentru noi și pentru alții, de milă, de generozitate, de prietenie, de iubire. Iar astfel, uităm de fapt chiar de Dumnezeu Care ne-a lăsat în lume să cultivăm aceste virtuți, prin care ieșim din animalitate, dar vietățile arareori acumulează mai mult decât le e necesar pentru supraviețuire.
Deși ni se pare uneori că trăim mult, iar durata medie de viață chiar crește țintind centenarul, remarcăm concomitent că timpul fuge repede și azi suntem copii, iar mâine bătrâni. Tocmai de aceea Hristos ne atenționează ca să ne trezim. Florile câmpului, care ne apar extrem de efemere, sunt îmbrăcate de Dumnezeu mai frumos decât se înveșmântase odinioară regele Solomon, cel vestit pentru bogăția sa. Păsările cerului, care au cuiburi atât de fragile, găsesc prin mila lui Dumnezeu hrana cea de toate zilele. Iar dacă aceste vietăți nesemnificative, de la plante efemere la gâze și păsări, sunt ținute de purtarea de grijă dumnezeiască, atunci cu siguranță că nici noi nu vom fi uitați. De aceea, nu că Hristos ne propune să lăsăm acum toate, să vagabondăm pe străzi vara, iar iarna să ne ascundem prin peșteri sau canale, ci ne cheamă către ceva mult mai rezonabil: să căutăm mai întâi Împărăția lui Dumnezeu și dreptatea Lui. Ce înseamnă această Împărăție? Nimic altceva decât cultivarea valorilor amintite înainte, toate izvorâte din dragostea pentru ceilalți și care se diversifică în grija pentru semeni, milă, generozitate, principialitate, prietenie, respect și toate celelalte. Dacă le căutăm pe acestea mai întâi, atunci toate celelalte, adică cele materiale de care avem desigur nevoie, se vor adăuga. Că se vor adăuga „de la sine” nu înseamnă chiar totdeauna că ne vor pica din cer averi, bani, burse, case, mâncare și haine pentru noi și ai noștri, medicamente și soluții pentru ieșirea din tot felul de necazuri. Însă prin purtarea de grijă a Domnului, acestea se adaugă în viața noastră, atunci când lucrăm în jurul nostru purtați de principiile umanității curate, care înseamnă drumul către îndumnezeirea noastră.
Ierom. Ioan Dumitru Popoiu
Sursa: http://ziarullumina.ro.
