Vrând Preabunul Dumnezeu să facă potop ca să piardă lumea, i-a poruncit lui Noe să facă o corabie lungă de trei sute de stânjeni, lată de cincizeci şi înaltă de treizeci, în aşa fel încât să-i trebuiască o sută de ani să o isprăvească, ca oamenii să-l întrebe: „Ce faci, Noe?”, iar el să le spună: „Dumnezeu mi-a poruncit să fac o corabie, fiindcă vrea să piardă lumea.”, iar oamenii să râdă de el, dar lui să nu-i pese, ci să-şi vadă de lucru.
Şi Noe a început să-şi facă corabia şi oamenii au venit să-l întrebe: „Noe, ce faci?“ Iar Noe le-a zis: „Dumnezeu mi-a poruncit să fac o corabie, fiindcă vrea să piardă lumea”. Oamenii i-au spus: „Tu, Noe, eşti nebun! Ce-a păţit şi Dumnezeu? A înnebunit şi vrea să piardă lumea?”. Dar Noe şi-a văzut de lucru şi în o sută de ani a isprăvit-o.
În vremea aceea se găseau doar opt oameni buni pe lume: Noe, femeia lui, cei trei copii ai lui şi cele trei nurori ale lui. Vrând Preabunul Dumnezeu să-i păzească pe aceştia opt, a poruncit lui Noe să încleieze bine corabia să nu intre în ea ploaia şi să pună în ea parte bărbătească şi parte femeiască din toate animalele, curate şi necurate. Şi a intrat în ea el, femeia lui şi cei trei copii şi cele trei nurori ale lui şi au închis bine corabia.
Oamenii din afară mâncau, beau, făceau negoţ, şi alte lucruri diavoleşti, şi dormeau fără griji. Dumnezeu a aşteptat să se pocăiască. Atunci Dumnezeu a deschis zăvoarele cerului şi ploaia a căzut din cer pe pământ ca un râu. Atunci oamenii au alergat şi au strigat: „Noe, deschide-ne să intrăm şi noi în corabie!” Binecuvântatul Noe le-a zis: „Unde eraţi acum o sută de ani când v-am spus că Dumnezeu are să piardă lumea şi voi râdeaţi? Acum ce să vă fac? În iad nu este pocăinţă“. Şi marea s-a ridicat cu cincisprezece coţi peste munţii cei mai înalţi şi a înecat întreaga lume. Au scăpat numai cei opt: Noe, femeia lui, cei trei copii şi cele trei nurori ale lui. Şi din ei s-a umplut iarăşi toată lumea.
Gândiţi-vă ce spune Hristos în sfânta şi sfinţita Evanghelie: „Ca în zilele lui Noe, aşa va fi şi venirea Fiului Omului” [Mt 24,37]. Adică, aşa cum pe vremea lui Noe oamenii nu credeau, ei râdeau, până când a venit pe neaşteptate mânia lui Dumnezeu şi potopul şi a înecat lumea întreagă, aşa şi acum, creştinii mei, la a Doua Venire a Hristosului nostru oamenii nu vor crede, cum n-au crezut nici atunci. Ştiu şi eu, creştinii mei, că râd de mine şi spun: „Ai venit acum şi tu, bătrânule călugăr, să ne spui cuvintele tale!” Cuvintele pe care vi le spun nu sunt ale mele, sunt cuvintele Preasfântului Duh, păcatele sunt ale mele, şi dacă vrea cineva să creadă, fiecare e liber să facă cum vrea. Eu îmi fac datoria, negoţul meu.
Când eram tânăr, am păţit o înşelăciune, fraţii mei, şi spuneam: „Să fac păcate cât pot iar când voi îmbătrâni, am vreme să fac cele bune şi să mă mântuiesc”. Acum am îmbătrânit, păcatele au prins rădăcini şi nu pot să mai fac niciun bine. Vedeţi numai să nu păţiţi şi domniile voastre ca mine, ci acum, cât aveţi timp şi sunteţi tineri şi puteţi, faceţi un lucru bun pentru sufletul vostru, ca să vă mântuiţi“.
Sfântul Cosma Etolianul
