În dimineața zilei de 30 noiembrie 1974 (c.v.), când este pomenirea Sfântului Apostol Andrei, în vreme ce Cuviosul se afla în chilia sa din Sfântul Munte și spunea Rugăciunea lui Iisus îngenuncheat pe patul său, a apărut deodată înaintea sa un tânăr care i-a spus:
– Trebuie să mergem, pentru că ești martor.
– Martor? a întrebat cu uimire.
– Desigur, martor la tribunal.
Îndată, fără să înțeleagă cum, s-a aflat în cimitirul din Konița înaintea unui mormânt. Tânărul, cu o mișcare ușoară, a deschis mormântul și Cuviosul a văzut în el o bătrână pe care o cunoștea. Cu toate că era pe jumătate putrezită și răspândea o duhoare nesuferită, nu și-a întors fața de la ea. A intrat în mormânt și a îmbrățișat-o cu multă durere. Ea a strigat: „Călugăre, ajută-mă! Călugăre, ajută-mă!”. Apoi i-a spus:
– Spune-mi, a fost vreodată când mi-ai cerut ceva și eu să nu-ți fi dat?
– Totdeauna mi-ai dat chiar mai mult decât ți-am cerut, a răspuns Cuviosul.
Atunci acel tânăr, care era Îngerul ei păzitor și cunoștea toate despre acel suflet, i-a spus: „Dormi în pace”. Și, acoperind mormântul, i-a spus Părintelui Paisie: „Să mergem”. Și îndată Cuviosul s-a aflat în același loc, îngenuncheat pe patul său. În acea clipă, a înțeles că acel suflet avea nevoie de multă rugăciune, fiindcă, atunci când era înstărită, nu dădea milostenie consătenilor ei săraci și numai față de el nu se zgârcea, pentru că îl iubea mult.
Cuviosul a făcut multă rugăciune pentru acel suflet. După două luni, pe 30 ianuarie 1975 (c.v.), a primit înștiințare că Bunul Dumnezeu i-a ascultat rugăciunea. Ca și prima dată, tocmai spunea Rugăciunea lui Iisus, când, deodată, a văzut înaintea sa o prăpastie ca o pâlnie și în ea mulți oameni, printre care și arhierei, chinuindu-se și strigând deznădăjduiți. La înălțime, deasupra acestei prăpăstii înfricoșătoare, a văzut-o pe acea bătrână șezând pe un nor alb. Lângă ea se afla acel tânăr, Îngerul ei păzitor, care îi freca și îi curăța fața, care semăna cu cea a unei fetițe. Atunci Cuviosul a îmbrățișat-o iarăși, însă de această dată cu bucurie. Apoi s-a tras puțin deoparte, ca să nu-l vadă cei osândiți și să li se mărească chinul, și a cântat „Sfinte Dumnezeule” ca mulțumire către Dumnezeu.
Desigur, asemenea cazuri au fost numeroase în viața Cuviosului, de vreme ce cu doi ani înainte scrisese într-o scrisoare de-ale sale: „Bunul Dumnezeu îi ajută pe cei adormiți și îi vestește în același timp și pe monahi printr-o bucurie de nedescris, pe care le-o dăruiește în urma rugăciunii lor făcute cu durere pentru aceia. Ca și cum le-ar spune: «Nu vă necăjiți, fiilor, i-am ajutat și pe cei adormiți»”[1]
[1] Cuviosul Paisie Aghioritul, Epistole, Editura Evanghelismos, București, 2005, pag. 17.
Extras din Sfântul Paisie Aghioritul – Editura Evanghelismos.
