– Părinte, scrie undeva că diavolul se cuibăreşte în inima celui îndrăcit, dar nu vrea ca omul să ştie aceasta ca să nu-l războiască cu rugăciunea. Oare aşa este?
– Da, pentru că diavolul are dreptul să stea în omul îndrăcit o perioadă de vreme şi stă acolo nemişcat, în timp ce prin rugăciune este zorit, se revoltă şi poate pleca. Rugăciunea este artilerie grea pentru diavol. Mi-au adus odată la Colibă un tânăr îndrăcit care rostea mereu Rugăciunea lui Iisus. Tatăl lui fusese monah, dar aruncase rasa şi se însurase, iar sărmanul copil s-a născut cu diavol. Dumnezeu a iconomisit astfel lucrurile, încât copilul să primească plată, dar să se mântuiască şi tatăl, iar noi, monahii, să avem ca frână exemple de la monahii care îşi leapădă rasa şi după aceea se chinuiesc. La un moment dat, când l-a apucat diavolul, a strigat ca găina foarte tare: „Cot, cot, cot…”. „Ce ai păţit?”, îl întreb, în timp ce cu mintea spuneam: „În numele lui Iisus Hristos ieşi, duhule necurat, din făptura lui Dumnezeu!”. „Şi eu vreau să plec, a strigat diavolul, deoarece mult mă chinuieşte omul acesta, căci rosteşte mereu Rugăciunea lui Iisus. Vreau să merg în Pakistan, ca să aflu puţină odihnă!”.
– Părinte, de ce nu pleca diavolul, de vreme ce copilul rostea Rugăciunea?
– Se vede că şi copilul îi dăduse oarecare drepturi, dar şi diavolul avea pe stăpânul lui de la care primea porunci.
– Părinte, când cineva se roagă pentru un îndrăcit, ce trebuie să spună?
– La început să slavoslovească pe Dumnezeu: „Îţi mulţumesc, Dumnezeul meu, că m-ai ajutat să m aflu în această stare, căci şi eu puteam fi în locul lui şi să fi avut nu cinci-şase diavoli, ci mii. Te rog, ajută pe robul Tău, care se chinuieşte atât de mult!”. Adică mai întâi să facă o rugăciune din inimă, iar apoi să continue: „Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte pe robul Tău!”.
Uneori noi, cei care ne rugăm, devenim pricină ca să nu plece diavolul din cel îndrăcit, pentru că ne rugăm cu mândrie. Un singur gând de mândrie de vom aduce mai înainte, ca de pildă: „Iată, eu, prin rugăciunea mea, voi ajuta să plece diavolul”, îndată va fi împiedicat ajutorul dumnezeiesc, iar noi îl vom ajuta pe diavol să mai stea.
Să ne rugăm pentru îndrăciţi întotdeauna cu smerenie, cu durere şi cu dragoste. Mult m-a durut sufletul pentru o îndrăcită. A făcut o îngăduinţă sărmana, a spus un „da” diavolului, iar acela o chinuieşte înfricoşător de ani de zile. Îi topeşte cărnurile. Umblă pe la mănăstiri împreună cu bărbatul ei şi poartă cu ei şi pe fetiţa lor, care are şaisprezece ani. Stau toată noaptea în biserică şi priveghează. Dacă ar fi fost bărbat, l-aş fi strâns la piept. Diavolul suferă mult atunci când îl cuprinzi pe cel îndrăcit cu dragoste dumnezeiască.
Când nu-l iriţi pe cel îndrăcit sau nu mergi contra lui, ci te doare pentru el, diavolul pleacă pentru puţin sau pentru mai mult timp. Smerenia este „şocul” cel mai puternic pentru diavol. La o mănăstire, în vreme ce închinătorii se închinau la sfintele moaşte, unul care avea diavol a sărit deodată şi a strigat cu sălbăticie egumenului: „Trebuie să mergem de silă?”. Egumenul, cu smerenie şi bunătate, i-a răspuns: „Nu de silă, ci de bunăvoie”. Atunci acela a strigat: „Eu voi merge de silă”. Şi năpustindu-se spre sfintele moaşte s-a închinat lor. Aţi văzut, diavolul a fost silit de smerenia şi de bunătatea egumenului. De aceasta se tem diavolii.
– Părinte, cei îndrăciţi sunt ajutaţi de harul Sfinţilor atunci când merg şi li se închină de ziua pomenirii lor?
– Este mai bine ca cei îndrăciţi să nu meargă la hramuri, pentru că distrag lumea de la rugăciune. Se face neorânduială. Să se ducă în altă zi ca să se închine. Chiar dacă ştiu rudeniile lui că acolo este un oarecare om care îi poate ajuta, să nu se ducă în ziua aceea printre lume. Ce, facem reclamă?
Nici nu este corect ca să se adune lumea atunci când strigă un îndrăcit. Un copil îndrăcit, sărmanul, mi-a spus cu câtva timp mai înainte: „M-am făcut de râs. Se adunaseră toţi în jurul meu, ca pescăruşii. «Plecaţi! le spun. Ce, aici este circ?». Dar aceia, nimic”. Nu-şi dau seama că atunci când cineva are un cusur şi se manifestă înaintea lumii, se face de râs.
– Părinte, deasa Împărtăşanie îi ajută pe cei îndrăciţi?
– Pentru cei care s-au născut îndrăciţi, nefiind ei vinovaţi de aceasta, deasa Împărtăşanie este medicamentul cel mai eficient. Unii ca aceştia vor avea o răsplată foarte mare, dacă nu murmură până când se vor elibera cu ajutorul Harului lui Dumnezeu. Sunt mucenici dacă rabdă; de aceea se şi impune ca ei să se împărtăşească adesea. Însă unul care s-a îndrăcit din propria lui neatenţie trebuie să se pocăiască, să se spovedească şi să se nevoiască pentru ca să se vindece şi să se împărtăşească atunci când trebuie, cu binecuvântarea duhovnicului său. Dacă se va împărtăşi fără să se pocăiască şi fără să se spovedească, se va îndrăci şi mai rău. Un îndrăcit, atunci când îl duceau să se împărtăşească, scuipa Sfânta Împărtăşanie. Hristos S-a jertfit, a primit să-i dea Trupul şi Sângele Lui, iar acesta să le scuipe?! Înfricoşător! Vedeţi că diavolul nu primeşte ajutor?
– Părinte, putem da numele lor să fie citite la Proscomidie?
– Da, desigur. Cei îndrăciţi se folosesc mult atunci când preoţii citesc cu durere numele lor la Proscomidie.
– Părinte, atunci când cineva care s-a îndrăcit se pocăieşte, se spovedeşte, se împărtăşeşte, dar influenţa diavolească nu scade, ce se întâmplă?
– Nu scade, pentru că în acela încă nu s-a întărit starea cea duhovnicească. Dacă Dumnezeu l-ar ajuta să se slobozească repede de această influenţă diavolească, ar aluneca iarăşi. De aceea Dumnezeu, din multă dragoste, îngăduie ca răul să cedeze încet-încet. Astfel că omul nu numai că plăteşte, ispăşindu-şi prin pătimire păcatele, ci îşi şi întăreşte starea sa duhovnicească. Cu cât acela îşi întăreşte starea sa duhovnicească, cu atât cedează şi răul. De el însuşi depinde cât de repede se va slobozi de înrâurirea diavolească. Odată m-a întrebat tatăl unui copil ce avea diavol: „Când se va face bine copilul meu?”.„Atunci când tu te vei întări într-o stare duhovnicească, îi spun, va fi ajutat şi el”. Sărmanul copil, deşi trăia duhovniceşte, tatăl lui se împotrivea şi-i spunea că va înnebuni dacă nu-şi va schimba viaţa. Şi a început el însuşi să-l ducă pe copil la case de toleranţă şi atunci copilul a alunecat şi s-a îndrăcit. Atunci când îl stăpânea diavolul, se năpustea asupra mamei lui cu intenţii urâte. Sărmana mamă a fost nevoită să plece într-o insulă ca să scape. Tatăl se pocăise şi încerca să trăiască duhovniceşte, dar copilul nu se făcea bine. Numai după ce a mers pe la toate locurile de închinare, a învăţat toate vieţile Sfinţilor şi s-a întărit duhovniceşte, numai atunci copilul lui s-a făcut bine.
Extras din Nevoință duhovnicească – Cuviosul Paisie Aghioritul, Editura Evanghelismos.
