– Părinte, Dumnezeu ajută pe om mai mult la începuturile nevoinţei sale duhovniceşti?
– Da, la primii paşi ai vieţii duhovniceşti Dumnezeu ajută mult pe om, precum şi părinţii îi apără pe copiii lor mai mult atunci când sunt mici. Pe măsură ce cresc, nu se mai îngrijesc de ei atât de mult, deoarece copiii încep să-şi folosească mintea lor. La începutul nevoinţei sale omul simte intens Harul lui Dumnezeu. După aceea Dumnezeu îl lasă puţin, ca să se nevoiască şi să se îmbărbăteze duhovniceşte.
Eu am plantat câteva roşii. La început le udam în fiecare zi, după aceea însă le-am lăsat. Când ajungeau să li se îngălbenească frunzele, atunci le udam. Cât timp rămâneau neudate, se zoreau şi căutau să-şi adâncească rădăcinile lor ca să afle umezeală. Apoi au legat şi rod. Dacă le-aş fi udat mereu, s-ar fi înălţat numai şi rădăcinile lor ar fi rămas la suprafaţă.
– Părinte, aţi spus că omul la începutul nevoinţei sale simte Harul lui Dumnezeu, dar apoi este părăsit de acesta pentru puţin.
– Da, Dumnezeu ia harul pentru ca omul să se smerească şi să înţeleagă ajutorul Său.
– Schimbarea aceasta nu este puţin dureroasă?
– Nu, pentru că Dumnezeu nu-l părăseşte cu totul. Când omul începe să lucreze duhovniceşte, Dumnezeu îi dă, de pildă, şi câte o… „ciocolată”. Astfel începe încet-încet să înveţe să lucreze, iar uneori primeşte şi câte-o… ciocolată. Dar atunci când Dumnezeu nu îi dă ciocolată, iar omul încetează să mai lucreze şi spune: „Mai întâi mâncam ciocolate, acum nu mai mănânc niciuna. Oh, ce am păţit!” – nu sporeşte. Adică omul trebuie să se bucure şi atunci când nu primeşte ciocolate. Să nu vrem ca Hristos să ne ajute fără ca noi să ne ostenim, să nu cerem pogorăminte, pentru că atunci vom fi necercaţi, neinstruiţi.
Şi în armată, cei ce sunt instruiţi bine, nu mor. Atunci când omul este ajutat mereu, în cele din urmă rămâne neajutat. Pe mine mă mişcă faptul că Hristos nu ajută mereu. Simt ca şi cum aş fi elev, iar profesorii au pretenţii de la elevi.
Este greu ca să treacă cineva la examenele duhovniceşti. E trebuinţă de neîncetată supraveghere de sine şi silinţă. Numai aşa sporeşte cineva duhovniceşte. Oare lui Dumnezeu îi este greu să ajute mereu pe fiecare om? Dar omul nu este ajutat în felul acesta. Un copil răsfăţat, căruia părinţii îi dau mereu ciocolate şi vrea numai să i se dea, va deveni trândav, nenorocit şi vrednic de plâns. La fel şi omul, dacă primeşte mereu ajutorul lui Dumnezeu, fără ca el însuşi să se ostenească, niciodată nu se va coace duhovniceşte. De aceea, deşi la începutul vieţii duhovniceşti Dumnezeu ajută pe om, după aceea încet-încet se retrage, pentru ca omul să înţeleagă că trebuie şi el să facă tot ce poate. Iată, pe copilaşul cel mic părinţii lui nu-l ţin mereu de mânuţă ca să meargă, ci îl lasă puţin să meargă şi el singur, iar atunci când este gata să cadă, hop!, îl prind. După aceea copilul înţelege că puterile lui ajung numai pentru a merge ţinându-se de balustradă. Dacă copilul merge numai când este ţinut de mână, iar atunci când îl lasă nu se prinde de balustradă ca să meargă şi astfel, încetul cu încetul, să se întărească, ci se aşează jos, nu va învăţa niciodată să meargă, pentru că n-a făcut ceea ce putea să facă.
– Omul simte că mai întâi a primit ajutor dumnezeiesc, iar după aceea nu-l mai are?
– Dacă omul nu se supraveghează pe sine însuşi, nu simte nimic.
Extras din Trezire duhovnicească– Cuviosul Paisie Aghioritul, Editura Evanghelismos.
