Tipul subiectului editorialului de astăzi nu este unul nou. Așa cum bine știți, pe blogul Bizanticons Art am mai abordat, de-a lungul vremii, subiecte legate de unele reprezentări neobișnuite din Icoanele Maicii Domnului sau a unor Sfinți, cercetând viețile lor din Sinaxar sau din diferite scrieri uitate de istorie. Bunăoară, la începutul lunii februarie a acestui an am spus povestea chipului fioros și a lanțurilor din Icoanele Sfântului Haralambie, iar mai demult am adus în atenția dumneavoastră câteva detalii despre cărămida și coșul din Icoanele Sfântului Spiridon, despre hiena din Icoanele Sfântului Macarie Alexandrinul sau despre lanul de grâu pe care Maica Domnului îl binecuvintează în Icoana ei intitulată „Sporitoarea Grânelor”.
Continuăm, așadar, seria aceasta, cu un subiect interesant. Pentru că în fiecare an, în data de 6 iulie, Biserica noastră îl pomenește pe Cuviosul Sisoe cel Mare, ne-am gândit că este o idee bună să vă spunem din ce motiv în Icoanele acestui părinte egiptean apare un schelet și cum a ajuns iconografia ortodoxă să reprezinte și să transmită, la rândul ei, mai departe, această imagine inedită. Aflați răspunsurile, ca de obicei, în rândurile de mai jos!
Ucenicul Cuviosului Antonie cel Mare
Din păcate, istoria Bisericii noastre nu păstrează consemnări detaliate legate de biografia Cuviosului Sisoe, așa cum este cazul altor Sfinți. După tradiție, Cuviosul Sisoe a trăit la începutul secolului al IV-lea și a fost contemporan și ucenic apropiat al Cuviosului Antonie cel Mare, cunoscut ascet egiptean, considerat a fi întemeietor al monahismului, alături de Cuviosul Pahomie cel Mare. Trecând la Domnul Cuviosul Antonie, pustiile Sketis și Nitria au început să fie tot mai aglomerate de tineri care își doreau viața monahală, datorită faptului că moștenirea spirituală lăsată de Cuviosul Antonie era una puternică și autentică în această zonă. Astfel, Cuviosul Sisoe s-a hotărât să plece într-un loc mai liniştit, în care să-şi trăiască viaţa simplu, fără să fie deranjat de lume. Așa a ajuns într-un munte numit „al Cuviosului Antonie”, unde a trăit vreme de 72 de ani alături de un ucenic de-al său, Avraam. La o vârstă foarte înaintată, dorind în continuare să stea cât mai retras de orice l-ar putea „poticni” din drumul către Împărăția lui Dumnezeu, se mută iarăși în locul numit Clysma, situat în capătul Golfului Suez, unde își dă sufletul în mâinile Tatălui Ceresc.
Moartea, o etapă inevitabilă a vieții
Ieromonahul Dionisie din Furna, autorul volumului „Erminia picturii bizantine” – cartea de căpătâi a oricărui pictor, arată că Sfântul Sisoe cel Mare se zugrăvește în Icoane sub chipul unui „bătrân, pleșuv, cu barba lată”, fără a da vreun detaliu despre scheletul uman prezent în multe dintre Icoanele Sfântului.
Astfel, cercetând tradiția Bisericii și răsfoind paginile Sinaxarului, aflăm că motivul acestei reprezentări nu are legătură cu faptul că Sfântul a primit de la Dumnezeu puterea de a vindeca bolnavii, de a scoate duhurile rele și a învia morții, deși toate acestea par a fi informații cât de poate de veridice. Potrivit vechilor inscripții iconografice, se pare că osemintele umane aflate la picioarele Sfântului îi aparțin împăratului Alexandru al III-lea Macedon, supranumit „cel Mare”, conducătorul unui imperiu enorm, care se întindea de la marginea Chinei, până în Egipt și Europa.
Cu toate că era stăpânul celui mai mare imperiu cucerit vreodată, acesta moare la vârsta de 32 de ani, din cauza malariei (conform unor cercetători) sau din cauză că a fost otrăvit (după opinia altora). Strabon, Plutarh, dar și alți autori antici consemnează faptul că trupul său neînsuflețit ar fi fost înhumat în Alexandria, într-un sarcofag de aur, iar mai apoi într-o casetă mare, tot din aur. Se spune că, în drumul spre grandiosul monument funerar, astrologul și filosoful Ptolemeu a deturnat convoiul funerar, ducând sarcofagul cu trupul regelui la Memphis, în Egipt. Succesorul lui, Ptolemeu al II-lea Filadelful, a topit sicriul de aur pentru fabricarea de monede, așezând trupul regelui într-o casetă simplă de sticlă. De ce acest scurt excurs istoric? Pentru a înțelege că, indiferent ce funcție ocupăm în această viață, indiferent de tronurile și palatele pe care le stăpânim, nimeni nu poate să evite momentul morții. Acesta este și motivul care stă în spatele reprezentării inedite a Sfântului Sisoe. Se spune că, într-o zi, Cuviosul s-a oprit lângă mormântul lui Alexandru cel Mare. Privind către mormântul în care se afla trupul neînsuflețit al celui care fusese unul dintre cei mai mari împărați ai lumii, a început să plângă și să mediteze, trist, la vălmăşagul imens al vieţii omeneşti, la zădărnicia ei și la faptul că toți suntem datori cu o moarte. Mai exact, în inscripție este scris faptul că Sfântul se tânguie pentru deşertăciunea lucrurilor lumești și nestatornicia slavei pământeşti, spunând: „Înfățișarea ta simplă, morminte, mă înspăimântă și îmi face inima să verse lacrimi, cugetând la datoria pe care noi, toți oamenii, o avem de plătit. Cum aş putea oare să o înfrunt?! O, moarte! Cine poate scăpa de tine?!”.
În urma acestui episod, revenind Cuviosul în chilia sa și continuând nevoința ca și până atunci, se spune că a venit la el un frate care căzuse în păcat de mai multe ori ca să ceară îndrumare și cuvânt de ajutor pentru îndreptare. Atunci, fiind cu gândul la cele pe care le văzuse mai înainte, Cuviosul Sisoe i-a spus: „Ridică-te încă o dată şi încă o dată, până când vei fi găsit (de moarte) ori în bine, ori în păcat. Căci omul se prezintă la judecată în starea în care a fost găsit”.
„Să medităm asupra faptului că toate trec, toate curg, iar noi odată cu ele străbatem drumurile vieții. Așa precum toamna se despoaie copacii de frunze și seva lor începe să se împuțineze, așa și viața noastră scade în fiecare an, în fiecare lună și în fiecare oră”, spunea, mai aproape de zilele noastre, Părintele Sofian Boghiu. O „reîmprospătare” și o aducere-aminte a cuvintelor Cuviosului Sisoe, pentru oamenii vremurilor noastre. Un rezumat bun al tuturor acestor rânduri pe care le-am consemnat mai sus, vrednic de paginile Patericului.
De fapt, istorisirea despre Cuviosul Sisoe cel Mare este doar una dintre sutele sau miile de istorisiri regăsite în Pateric, una dintre cărțile de seamă ale Bisericii Ortodoxe, după Sfânta Scriptură, alături de Filocalie, de scrierile și de Viețile Sfinților. Faptele sfinte menționate în cuprinsul acestei cărti binecuvântate sunt scrise pe scurt, sub forma de „apoftegme”, adică în chipul unor adevăruri exprimate într-o formă concisă și atribuite unor oameni de seamă, în cazul nostru – monahi, asceți, duhvnici și povățuitori de suflete cu viață îmbunătățită. Deși de-a lungul vremii s-au născut mai multe paterice, conținând diferite caracteristici ale mănăstirilor sau lavrelor în care s-au dezvoltat, ele sunt foarte asemănătoare între ele, fiecare cuprinzând scurte povestioare și cuvinte cu mult folos duhovnicesc.
Sursa: blog.bizanticons.ro.
