Egoismul nu e ceva nou. Aflat între sine şi Dumnezeu, omul a căzut dintru început în eroarea de a crede că se va putea cunoaşte pe sine în altceva decât în Domnul. Aşa că a început să adune lucruri. De fapt, nu numai lucruri, ci şi idei în care se reflecta narcisist propriul eu hipertrofiat. Astfel, deşi cu un trup destul de mic, a ajuns la concluzia că îi trebuie cu mult mai mult spaţiu vital, pe care celălalt de lângă el îl ocupa abuziv. De aceea, Cain l-a omorât pe fratele său Abel şi astfel se pune începutul unei istorii în care oamenii se alungă unii pe alţii, cel puţin din inimă, dacă nu şi din vecinătatea lor, sau încearcă să-i stăpânească pe ceilalţi, ca să-şi dovedească încă o dată că nu sunt niște nimeni.
E greu de dus gândul că eşti singur şi slab, aşa cum a ajuns omul fără Dumnezeu, de aceea, între două războaie, fiii oamenilor s-au adunat, pentru a-şi construi un turn care să ajungă până la cer şi să-şi demonstreze astfel că sunt cineva.
Vi se pare o nebunie? Desigur, dar această nebunie a războiului şi a turnului Babel se repetă de la începutul lumii până astăzi. Oamenii se războiesc între ei, popoare, familii, sau războiul se naște aprig chiar în interiorul familiei, uitând că ceea ce a născut omenirea şi încă o mai ţine proniator este legea dragostei. Şi mai mult, prin tehnici şi tehnologii, prin modificări genetice, vaccinuri şi ideologii transumaniste persistă în construirea unui Babel care nu va duce altundeva decât la fărâmiţarea, şi mai mult, a trupului umanităţii. Singuri şi nebuni, oamenii vor ajunge astfel să cutreiere lumea, reală sau virtuală, în căutarea fericirii, acolo unde nu o pot afla.
Şi totul a plecat de la o neînţelegere. Fiii oamenilor, au căzut în cursa de a crede că sunt ceva în sine fără Dumnezeu – paradoxal, fără Cel care le-a dat naştere din marea Sa dragoste, de altfel Singurul care îl iubeşte pe om. Ce nu au înţeles protostrămoşii fiilor oamenilor a fost faptul că, pentru a fi mare cu adevărat, pentru a fi precum Dumnezeu, trebuie în primul rând să dăruieşti. Asta, pentru că în primul rând darul este măsura principală a dragostei, dar şi fiindcă prin aceasta dăm mărturie despre faptul că nimic din ceea ce avem nu ne aparţine cu adevărat.
Abel înţelesese acest lucru şi Îi închina lui Dumnezeu ce avea el mai bun, căci ştia că toate în dar le primise. De aceea a și fost omorât Cain, care nu putea să-L iubească pe Domnul cu toată inima asemenea fratelui său. Astfel, Părinţii Bisericii vorbesc de două genealogii în istoria lumii. Cea a fiilor oamenilor şi cea a fiilor lui Dumnezeu. Fii oamenilor sunt urmaşii lui Cain, care nu au vrut să se lepede de plăcerile şi slava lumii. Iar genealogia fiilor lui Dumnezeu este a celor care îşi închină viaţa Domnului și sunt urmaşii în spirit ai lui Abel şi în trup ai celuilalt fiu al lui Adam, Enos, de la care, spune Scriptura, oamenii au început să cheme din nou numele Lui Dumnezeu.
Asemenea lui Cain, fiii oamenilor nu au înţeles că tot ceea ce suntem şi ne înconjoară este darul lui Dumnezeu. Împotriva unei logici atât de simple şi izvorâtoare de viaţă, omenirea cuprinsă de valul ideologiilor consumiste, hedoniste sau cum s-or mai numi, a căzut în boala nimicitoare a acumulării de lucruri, impresii, laude şi idei, în care se reflectă tot mai mult nimicul şi moartea, iar nu Izvorul vieţii, Hristos.
De aceea și suntem tot mai trişti, mai depresivi. Oamenii parcă nu mai au nicio bucurie în afară de cea artificială a micilor ecrane sau a drogurilor de tot felul. „Nu mai cereţi nimic de la Dumnezeu”, ne sfătuiesc sau ne incultă subliminal, pervers, arhitecţii cotidianului, „căci nu există Dumnezeu”, spun ei. „Noi suntem dumnezeul vostru, noi care vă dăm să mâncaţi plasticuri şi gândaci, care vă certăm pentru că v-aţi înmulţit atât de mult şi împreună cu copiii voştri respiraţi şi poluaţi cu dioxid de carbon această minunată planetă care ne aparţine.” Şi, de neînchipuit, lumea îi crede, şi nu mai nasc copii, ca să nu polueze planeta şi să-şi strice distracţia la care tot dumnezeii cotidianului îi invită.
Se pare că cea mai mare parte a lumii a adormit şi visează un vis colectiv care nu le aparţine, unde pierd toate reperele realului şi aleargă mânaţi de la spate de o infinită foame de nimic, căci, cu cât se îmbuibă mai mult, cu atât sunt mai înfometaţi, cu cât adună mai mult, cu atât se simt mai săraci, şi cu cât sunt mai slăviţi de ceilalţi, cu atât se simt mai singuri şi mai bolnavi.
Ce nu mai înţelege lumea în care trăim, din care fac parte mai mult decât oricând în istorie fiii oamenilor, este că totul, absolut totul – viaţa şi lumina, hrana şi hainele, bucuria şi înţelegerea şi toate celelalte – sunt primite în dar de la Dumnezeu. Iar dacă refuzăm acest dar părăsindu-L, lepădându-ne de El prin mândria şi egoismul luciferic care tot mai mult stăpâneşte lumea, vom pierde absolut totul, rămânându-ne doar formele golite de viaţă, un deşert al tuturor sensurilor, o foame a creierului care nu mai poate fi potolită de nimic, căci nimic nu mai este cu adevărat în afara lui Dumnezeu.
Iar toate acestea nu sunt metafore, ci o tristă realitate care se lasă ca un nor negru asupra lumii, o mulţime de oameni ce umblă în întuneric, cu feţele iluminate de micile ecrane inteligente, o realitate care îi vrăjeşte şi stăpâneşte, făcându-i să se simtă înfricoșător de singuri, tocmai pentru că au uitat de ceilalţi din jur, atâţia și atâția, care au nevoie de ei. Lucrurile par complicate, pentru că în afara harului nu mai există raţiune şi în nediferenţierea covârșitoare a întunericului ce cuprinde lumea nu se mai văd sensuri la orizontul înțelegerii.
Dumnezeu însă nu a plecat dintre noi, ci noi ne-am îndepărtat de El. Ne aşteaptă în fiecare clipă a vieţii noastre, la fiecare colţ de stradă, ne aşteaptă ca să-L chemăm în ajutor, să ne deschidem inima ca să-I primim harul. Dar porţile acestea ale inimii noastre nu se pot deschide decât într-un singur mod – dăruindu-ne celorlalţi. Dragostea noastră pentru ceilalţi, pentru întreaga lume, durerea resimţită pentru nefericirea tuturor, sunt cheile potrivite pentru a ne deschide propria inimă. Şi nici măcar această dragoste nu ne aparţine. Nu, căci noi nu avem nimic al nostru, ea nu este decât reflectarea iubirii dumnezeieşti în inima noastră, care cuprinde astfel, prin inima fiecăruia dintre noi, întreaga lume. A noastră este numai voinţa de a ne deschide acestei iubiri. Este încercarea şi efortul, este răbdarea şi înfrânarea, ca măsuri ale voinţei noastre de a ne alătura lui Dumnezeu în această cruciadă blândă, delicată, de recucerire a inimilor, de reînvăţare a omului să se dăruiască aproapelui, şi prin aceasta lui Hristos.
Cât de simple sunt lucrurile şi, totuşi, cât de greu mai regăseşte calea cea adevărată omul zilelor noastre, în jungla de senzaţii şi dorinţe care îi stau înainte. Dar nu trebuie să uităm nicio clipă că Dumnezeu nu ne-a părăsit, doar că aşteaptă să ne întoarcem la El, însă nu cu jumătăţi de măsură, cu căldiceala care nu-i place, pentru că ascunde în ea slăbiciunea sau viclenia nelepădării complete de cele ale lumii. Iar dacă ne simţim neputincioşi măcar să strigăm ca cel din Evanghelie: „Cred Doamne, ajută necredinţei mele!” Marcu 9,24. Virgiliu Gheorghe
Articol publicat în revista „Familia Ortodoxă” nr. 191 (decembrie 2024)
Sursa: http://familiaortodoxa.ro
