Preot Alexandru Lungu
Perioada Triodului care se întinde pe durata a 10 săptămâni. Prima Duminică ne înfățișează două personaje diametral opuse. Pe de o parte fariseul, acel individ fin cunoscător al legii, împlinitor fidel al prescripțiilor cultului iudaic, postitor asumat al zilelor impuse din cursul unei săptămâni. Plătitor de zeciuială, fiind cu catalogul curat în ceea ce privește prezența la slujbele cultului. Practic, genul de creștin al zilelor noastre fără cusur, la patru ace, mereu în primul rând când vine vorba de așezarea din Biserică, a celui care își marchează mai nou prezența la slujbă printr-o fotografie care se încarcă rapid pe Facebook, să-l vadă prietenii, având strana rezervată și cinstea cuvenită din partea celorlalți membrii ai Bisericii. Cel care taie și spânzură la o eventuală stângăcie nepermisă a vreunui vameș rătăcit o dată pe an, prin casa Domnului. Primul care taxează gesturile insuficent de bine articulate a celui nedeprins cu obiceiurile locului, jandarmul din parohie, cel în fața căruia uneori nici măcar preotul nu mișcă în ceea ce privește luarea deciziilor importante.
Pe de altă parte, la polul opus, stângaciul și mult blamatul vameș, acel personaj cu un cazier înnegrit de mulțimea infracțiunilor, absent în cele mai multe momente din viața Bisericii, un paria al societății care apăsat de mulțimea nedreptăților create în jurul său, caută să-și astâmpere conștiința deja greoaie, picând în mijlocul unei comunități care îi vânează fiecare gest și se pregătesc să îi așeze o pecete vizavi de trecutul cel puțin dubios, dacă nu de-a dreptul insuportabil.
Amândoi se afla în fața lui Dumnezeu, dar fiecare având o abordare diferită. Dacă primul vine să își etaleze steroizii faptelor aparent bune la suprafață, arătând o scârbă și o repulsie de toți ceilalți participanți la cult, el fiind cel care merită locul cel dintâi la masă, numele să îi fie amintit eventual la finalul predicii pentru tot binele care l-a făcut el în parohie de-a lungul timpului, celălalt știindu-se deficitar în împlinirea celor din afară, având rușine să privească la mulțimea care deja l-a fixat cu privirea, încercând să își caute un loc oricât de smerit cu putință, doar doar Se va îndura Dumnezeu și de un tâlhar care nu se știe să fi făcut ceva bun, dar având măsura bunului simț și căutând să privească doar în adâncul său cel murdar, fără a cântări faptele celorlalți, acesta din urmă pleacă în ochii lui Dumnezeu mai plin de admirație decât primul care trece prin viață, aparent ca un Sfânt.
Dumnezeu este din nou chirurgul care privește cele ale adâncului, nefiind impresionat de mușchii artificiali ai părutului credincios de Duminică, dar mereu cârtitor, că prea lunga-i slujba, prea puțină ploaie dată de Dumnezeu, în raport cu celălalt, care, deși repetent în primă fază, recuperează printr-o smerenie neactoricească.
Dumnezeu iubește inima smerită și urgisită, chiar dacă aceasta poartă multe neputințe și nedreptăți, decât păruta credință de faleză, bună de ochii lumii, dar urât mirositoare, în care, cu cât forezi mai în adâncurile cele neștiute ale ființei umane, cu atât mai mult puroi de mândrie ți se descoperă.
