Eram odată la spital, în vizită la cineva. Acolo, în salon, era o femeie bolnavă, care se văita de-ţi era mai mare mila. Lângă dânsa era o fiică a sa, care nu ştia ce să-i mai facă spre a-i alina durerea. Medicamentele nu-şi mai făceau efectul. Medicul îi spusese celei care o îngrijea că are cancer şi să se grăbească să aducă un preot să o spovedească, pentru că în orice clipă poate să-i iasă sufletul. S-a dus biata fată repede să aducă preotul spitalului, dar acesta era plecat cu anumite treburi la Episcopie.
Întâmplător (aşa zicem noi), pe acolo au trecut nişte creştini misionari ortodocşi, care împărţeau gratuit cărţi de rugăciune şi alte materiale ortodoxe. Când au ajuns şi în acest salon şi au aflat situaţia celei ce se zbătea între viaţă şi moarte, au lăsat împărţitul cărţilor şi s-au dus de urgenţă, cu o maşină, în oraş ca să aducă un preot. Au găsit, după câteva încercări, unul liber şi l-au adus la spital.
Cu blândeţe şi cu tact specific preoţesc, părintele a reuşit să o spovedească şi să o împărtăşească. Şi – o, minune ! – după primirea Sfintelor Taine, femeia s-a luminat la faţă şi părea că nu o mai doare nimic. Era liniştită. A primit “medicamentul” de care avea nevoie. A venit Hristos şi i-a ridicat chinul.
Fapt adevărat, fraţilor; am văzut cu ochii mei. Dacă ar şti oamenii de ce mari daruri se lipsesc, ocolind Biserica şi pe slujitorii ei! Iar noi, ca unii care cunoaştem credinţa, să nu mai amânăm de pe o zi pe alta spovedania şi celelalte daruri şi Taine ale Bisericii dreptmăritoare. Să nu aşteptăm să ne aducă altcineva, în grabă, preotul să ne spovedească şi împărtăşească, ci să apucăm noi mai înainte, cât suntem pe picioare, să mergem la duhovnic, căci pentru o spovedanie şi o Împărtăşanie făcute în grabă, pe patul de moarte, nu garantează nimeni mântuirea sufletului.
„Doamne şi Stăpânul vieţii mele, duhul trândăviei… …nu mi-l da mie…”
