Când omul duhovnicesc îngrijește, adoră, se închină, tămâiază o icoană a lui Dumnezeu, deși icoana este din lemn și culori, toată această adorare se ridică la Dumnezeu, deoarece El primește această dăruire. Tot astfel și când ucenicul cinstește și se supune părintelui său duhovnicesc, această ascultare se ridică la Dumnezeu și El o primește cu plăcere, răsplătindu-o cu Har. Însă atunci când există osândire a Starețului, nu primește folos de acolo și de aceea se usucă.
Fiindcă rugăciunile nu merg de la părintele duhovnicesc către ucenic, ca să-l acopere, ci dacă îl află că nu este în armonie cu Starețul său, se întorc înapoi. Căderea este mare, fiindcă în timp se întrerupe comunicarea cu Starețul. Iar diavolul știe aceasta foarte bine, și anume că atunci când ucenicul se ciocnește cu părintele său duhovnicesc, l-a câștigat. De aceea provoacă acolo ispititorul încă de la început, ca să surpe din sufletul începătorului pe povățuitor, pe dascăl, pe părintele său.
Vă voi spune acum ceva al meu personal, din viața mea de începător, trăită lângă Stareț:
Eram în pustie și era praznicul Sfântului Duh. Părintele Atanasie ne adusese posmagi, roșii, struguri și altele. Starețul ne spune:
– Luați-vă traistele și coborâți jos, ca să cărați lucrurile ce le-a adus Atanasie, căci le vor mânca șoarecii.
– Să fie binecuvântat!
Am coborât jos la mare, să încărcăm lucrurile, care erau foarte grele. Am încărcat traista și am început urcușul. Sudoarea curgea ca un râu, iar picioarele mele erau ca și tăiate. Osteneală și durere… A început satana să îmi picure otravă în inimă. Îmi spunea gândul: „Uite, te trimite Starețul să cari! În vreme ce el nu cară, te-a pus să cari pe tine, care ești bolnav; nu trebuia să te trimită pe tine jos, la mare. Dar într-o astfel de zi, în care toți părinții din mănăstiri se liniștesc, stau în chiliile lor, se roagă cu metanierul și citesc, noi să mergem să cărăm?! Noi nu știm nici de Duminică, nici de sărbătoare! Stareț e ăsta?!”.
Frații mei erau mai mari, mai puternici; nu îi deranja. Eu însă eram de 19 ani, începător și de aceea mă chinuia precum vroia. Urcând cu greutatea în spate, gândurile diavolești făceau greutatea și mai mare. Aveam în spate 40 de ocale, iar gândurile făceau greutatea de 400 de ocale. Dar cu luminarea și cu învățătura Starețului, am înfruntat ispita și spuneam împotrivă:
„Greșești în socotelile tale. Hristos a ridicat Crucea pe umerii Săi și Îl ocărau, Îl batjocoreau, Îl țintuiau cu piroane și L-au răstignit, dar El nu a cârtit către Părintele Ceresc, ci doar a spus: „Părintele Meu, de este cu putinţă, treacă de la Mine paharul acesta! Însă nu precum voiesc Eu, ci precum Tu voieşti”[1]. De vreme ce voia Starețului este aceasta, să se facă voia Starețului. Eu cel puțin voi să schimb flaneaua, voi purta o flanea curată, voi merge să mănânc și să dorm pe patul meu. Hristos nu „doarme” pe Cruce, iar eu îndrăznesc să vorbesc! Fac osteneală și ascultare. Supus până la moarte. Nu mă interesează nici ziua, nici munca. Mă interesează doar ascultarea. Strâmtă și întristătoare cale. Voia mea am lăsat-o în lume. Astăzi, ispititorule, m-ai omorât, dar am eu grijă de tine! Te voi aranja, de îndată ce voi ajunge sus. Le voi spune pe toate Starețului”.
Am ajuns istoviți sus. Însă nu am apucat să-l văd pe Stareț, fiindcă se liniștea și nu puteam să-l deranjez. Am mâncat pâine și urma să ne odihnim pentru priveghere. În sinea mea am spus: „Am să-ți dau un avans…”. Iau pe ascuns pietre ascuțite, le pun pe podea, pun și o haină pe deasupra, ca să nu se vadă, și mă întind cu dulama ce o purtam, deoarece era vară. Mă durea, eram strâmtorat și spuneam: „Acum să dormi aici, ca să te înveți minte! Hristos a suferit pe Cruce și tu vrei saltea? Acum vrei – nu vrei, te vei chinui pentru aceste gânduri”.
Privind apoi la Cel Răstignit, am văzut pe șarpele ce venise să mă muște și să mă facă să-l judec pe Stareț, să-l smeresc, să-l înjosesc în sinea mea și să-i grăiesc împotrivă. De îndată ce am privit la Cel Răstignit, am ucis șarpele, cu Harul Său și cu rugăciunea îngerului păzitor și a Starețului. Și astfel am adormit. Firește, chilioara mea era o peșteră mică, în care nu puteai să stai în picioare. Aveam un pat de lemn și în față era noroi.
Când m-am trezit la vremea mea pentru priveghere, aveam multă bucurie în suflet. Dumnezeu a văzut intenția mea – desigur, lucrul era de începător – și mi-a arătat ceva care era mai presus de puterile mele. Am văzut că eram într-un câmp; la dreapta mea era părintele Iosif, iar la stânga părintele Arsenie. Ne-a spus: „Va trece Marele Constantin. Să cădeți înaintea lui ca să vă închinați”. Și într-adevăr, am căzut îndată la pământ. Când m-am ridicat să-l privesc, să-i sărut mâna, în loc de Marele Constantin, am văzut pe Hristos ca un mic Copil. El S-a plecat și m-a sărutat. Bucuria ce am simțit-o, nu se poate descrie.
Am alergat îndată la Stareț și i-am spus cele întâmplate: ce mi-a spus diavolul, ce i-am spus, pedepsirea mea și ce am văzut. Iar Starețul mi-a spus:
– După luptă, Dumnezeu dă Harul Său în chip simțit, ca să te încredințeze că a primit nevoința ta. Astfel mângâie pe robii Săi. Dar altădată să nu mai faci astfel de lucruri.
Astfel am scăpat de otrava viperei, acel sfat rău al demonului. Privind pe Hristos, pe Cel Răstignit, înfruntăm atacurile demonilor.
Vedeți cum meșteșugește diavolul să ne îndepărteze de Stareț? Starețul meu ne spunea despre cum trebuie să-l vedem pe părintele duhovnicesc: „Nu ați venit aici, ca să lucrați pentru mine, ci ați venit pentru dragostea lui Hristos. Eu sunt om cu slăbiciuni. Să cugetați, să credeți că Starețul deține locul de reprezentant al lui Dumnezeu. Tot ce faceți Starețului, o faceți pentru Dumnezeu; nu pentru persoana lui păcătoasă, ci pentru vrednicia lui. Ce spune porunca? „Cinstește pe tatăl tău…”. Dacă pentru părinții după trup avem poruncă să-i ascultăm, să-i cinstim, să-i respectăm, atunci ce trebuie să facem pentru părintele duhovnicesc, care se luptă pentru sănătatea fiilor săi!”.
[1] Matei 26, 39.
Fragment din cartea Arta mântuirii, ce va apărea la Editura Evanghelismos.
