Preot Ioan Istrati
După atâtea slujbe, ajunuri, Liturghii, azi, 1 ianuarie, după slujbă, mă odihneam un pic. La ora 4 după amiază, mă sună un domn din parohie: părinte, tata își dă duhul. Te rog din toată inima, vino și-l împărtășește. Întreb: de când n-a mai mâncat nimic? Zice: de peste o săptămână, și nici apă nu mai bea. Veniți, părinte, că se chinuie să își dea sufletul.
Mă sui în mașină, alerg ca un nebun. La Ovidiu, mă oprește poliția. Aveți declarație? Dom’le, sunt cu Ambulanța spirituală. Am un om pe moarte. Trebuie să mă duc să-l împărtășesc. Omul face ochii mari, îmi dă actele grăbit: mergeți repede.
Ajung. Omul muribund stătea în pat, cu ochii în gol. O fată îi ținea telefonul, de unde o fiică îi spunea în hohote de plâns că îl iubește.
Îi zic rugăciunile. Îl știu credincios. Omul nu mai poate vorbi. Geme doar aprobativ. Când îi dau lingurița de 250 de ani plină cu Dumnezeu, deschide gura larg. Ca un prunc înfometat. Strânge din ochi. Lacrimile îi curg pe obrazul neras de multe zile. Înțeleg prin aceasta că omul, la frontiera dintre viață și moarte, alege Viața Hristos, se bucură de Viața care intră în el.
După ce toate reflexele omenești s-au stins, după ce simțurile s-au anihilat, puterea de a simți pe Dumnezeu, puterea de a plânge, rămâne omului agățat deasupra prăpastiei.
Mă strânge de mână. Cu o ultimă sforțare, mă focalizează, zâmbește.
Hristos, Dumnezeul universului, arde cu focul Duhului Sfânt păcatele, neputințele, căderile, rănile noastre prea adânci și prea pline de durere. Și moartea rămâne doar o îmbrățișare între sufletul mic și Hristos care te așteaptă cu dor de o veșnicie.
Copiii lui plâng. E minunat să mori îmbrățișat de copii și unit pentru totdeauna cu Dumnezeu, prin Euharistie.
