– Gheronda, când văd înlăuntrul meu rămăşiţele unei patimi, mă întristez.
– Să spui: „Slavă Ţie, Dumnezeule, că a plecat cea mai mare parte din ea!”. Dacă aş fi în locul tău, aş lua aminte la darurile cele mari şi vădite ale lui Dumnezeu şi „din straja dimineţii până în noapte” aş spune „Slavă Ţie, Dumnezeule!”. Dacă vrei să trăieşti Raiul încă din această viaţă, priveşte mai ales la binefacerile şi la darurile bogate pe care ţi le dă Dumnezeu şi începe să spui „Slavă Ţie, Doamne!”. Să-L slăviţi pe Dumnezeu că v-a ajutat să sporiţi duhovniceşte cât de puţin, fie că v-aţi ostenit voi înşivă, fie că v-au ajutat alţii. Când omul spune „Slavă Ţie, Dumnezeule!” şi Dumnezeu ajută, pentru că recunoştinţa împreunată cu cugetarea smerită şi cu nevoinţa făcută cu mărime de suflet atrag neîncetat puteri cereşti şi binecuvântări dumnezeieşti.
– Dar dacă ştiu că voi cădea din nou?
– Nu ştii, ci gândeşti aşa de frică. Să nu vă stăpânească teama cum că veţi cădea în aceeaşi greşeală, căci aşa vi se zdruncină credinţa în Dumnezeu. Nu mai scormoniţi lucrurile atâta! Când vă spune gândul că nu-i chip să vă îndreptaţi şi vă topiţi de întristare, trebuie să vă faceţi cumva singure curaj: „Slavă Ţie, Dumnezeule, astăzi sunt mai bine decât ieri! Slavă Ţie, Dumnezeule de mii de ori!…”. Deşi pare falsă această încurajare, înlăuntrul ei însă ascunde o mare putere: nădejdea în Dumnezeu. Nădejdea în Dumnezeu este pârghia care răstoarnă deznădejdea, slobozeşte sufletul de întristare şi de nelinişte şi întăreşte încet-încet puterile duhovniceşti cu vioiciunea dumnezeiască pe care o dă.
– Gheronda, mă mâhnesc fiindcă am multe probleme de sănătate.
– Pe toate să le primeşti ca pe nişte mari daruri de la Dumnezeu. Dumnezeu nu este nedrept. În Cer te vei desfăta de multe; vei avea „pensie” mare, dacă nu o micşorezi tu singură prin cârtire.
– Şi cum va fi asta, dacă nu simt acum înlăuntrul meu Cerul?
– Nu simţi Cerul pentru că nu-L slavosloveşti pe Dumnezeu. Când omul se mişcă în spaţiul doxologiei, se bucură de toate. Sunt oameni din lume care ne vor judeca pe noi, monahii. Să vedeţi beduinii cât de greu o duc, şi totuşi Îi mulţumesc lui Dumnezeu şi sunt bucuroşi[1]. Grâul nu-l curăţă, ca să aleagă piatra, ci îl macină aşa cum este, şi pâinea lor este plină de piatră. Iar alimentele lor se vede că nu au substanţele hrănitoare necesare, calciu etc. şi de aceea dinţii li se strică de tot. Şi vezi beduini cu câte un singur dinte, dar bucurându-se de parcă ar fi dintele de mărgăritar. Iar la noi, îi lipseşte unuia un dinte şi se simte complexat. Toate acestea pe care le auziţi să vă facă să vă mişcaţi mereu în spaţiul doxologiei, să-L slăviţi zi şi noapte pe Dumnezeu pentru binefacerile Lui.
Un episcop oarecare îmi spunea că într-o Biserică, în ceasul în care diaconul citea Evanghelia tămăduirii demonizaţilor din ţinutul gadarenilor[2], un om foarte simplu stătea în spatele strănii arhiereşti şi zicea în[1]continuu: „Slavă Ţie, Dumnezeule!”. Diaconul începe: „În vremea aceea venind Iisus în ţinutul gadarenilor”,„Slavă Ţie, Dumnezeule!”, zice acela, „Lau întâmpinat pe El doi demonizaţi”, „Slavă Ţie, Dumnezeule!”, „foarte cumpliţi”, „Slavă Ţie, Dumnezeule!”, „Şi iată, toată turma sa aruncat de pe ţărm în mare…”, „Slavă Ţie, Dumnezeule!”. „Atunci am înţeles, îmi spunea episcopul, că acel om simplu avea multă dreptate să spună «Slavă Ţie, Dumnezeule!», fiindcă «Slavă Ţie, Dumnezeule!» îi aruncă pe demoni în mare”. Şi voi să spuneţi întotdeauna „Slavă Ţie, Dumnezeule! Slavă Ţie, Dumnezeule!”, până ce turma va sări în mare…
Doxologia le sfinţeşte pe toate. Prin doxologie omul se topeşte de recunoştinţă, înnebuneşte în sensul cel bun, toate devin sărbătoare pentru el. Iar când omul Îi mulţumeşte lui Dumnezeu, chiar şi pentru cele puţine, vine apoi binecuvântarea lui Dumnezeu atât de îmbelşugată, încât nu o poate suporta. Atunci nici diavolul nu mai poate sta acolo, ci pleacă.
[1] Stareţul se referă la perioada când locuia la Sinai (1962-1964).
[2] Matei 8, 28-34.
Extras din Patimi și virtuți – Cuviosul Paisie Aghioritul, Editura Evanghelismos.
