Poți vindeca pe cel de lângă tine, iubindu-l!
„Tu bucură-te că vezi răsăritul și nu mai complica tot ce este simplu!
Semnat, Timpul”
Să nu uit. Când inima îngheață, pune lemne pe foc. Lemnele dragostei. Încălzește-te și gustă din dulceața rugăciunii. Vorbe rotunde și calde, de drag. Zâmbește, mâine va fi mai bine! Vezi-ți de drumul tău, curat, demn și fericit. Dumnezeu îți prețuiește dragostea, bunătatea, reușitele, mulțumirea, seninătatea, omenia. Asta e tot ce contează. Fii împăcat și rămâi în pace.
Câte inimi care bat, atâtea feluri de dragoste. Există mereu timp pentru iubire… există mereu timp pentru iertare…
***
Gesturile mici fac diferența
Prezența ta să aducă bucurie! Dacă ai răbdare, iubirea va vindeca tot ce este urât în tine, va vindeca chiar și iubirea care nu este iubire în tine. Părintele Stăniloae avea un cuvânt foarte frumos: „Iubirea singură este în stare să vindece orice patimă”. I-am trimis odată o întrebare unui mare părinte: „Dacă este așa cum a spus Părintele Stăniloae, spune-mi și mie, cum poate vindeca iubirea o patimă care vine tocmai din deraierea iubirii?”. Și am găsit răspunsul: iubirea se vindecă singură. Aceasta este și soluția timidității, ca la orice altă patimă. Și cel mai important lucru în iubire este răbdarea. În iubire este esențial să ai răbdare, mai mult decât în orice altă virtute. Dacă ai răbdare, iubirea va vindeca tot ce este urât în tine, va vindeca chiar și iubirea care nu este iubire în tine; aceasta este soluția.
***
Dragostea adevărată vindecă sufletul
Când Harul lucrează în sufletul celui ce se roagă, Dragostea lui Dumnezeu îl copleşeşte şi el nu poate decât să suporte ceea ce resimte.
Dragostea niciodată nu se sfârşeşte. Chiar dacă se adresează la mai mulţi, nu se împuţinează. Bătrânul Epifanie zicea: „Dragostea adevărată se aseamănă cu flacăra unei lumânări. Oricâte alte lumânări s-ar aprinde din ea, flacăra celei dintâi rămâne întreagă şi nu se micşorează deloc. Şi, fiecare nouă lumânare, are aceeaşi flacără ca şi precedentele”. Când Harul lucrează în sufletul celui ce se roagă, Dragostea lui Dumnezeu îl copleşeşte şi el nu poate decât să suporte ceea ce resimte. Această dragoste se întoarce apoi spre lume şi spre oameni, pe care îi iubeşte într-atât, încât cere să ia asupra sa toate nenorocirile şi suferinţele omeneşti pentru a-i uşura pe alţii.
În general, această dragoste compătimeşte cu toate ispitele şi încercările, chiar cu cele ale fiinţelor fără raţiune, până acolo încât plânge gândindu-se că acestea suferă! Acestea sunt caracteristicile dragostei care provoacă şi suscită rugăciunea. De aceea marii rugători nu încetau de a mijloci pentru lume. Ni se pare străină şi cutezătoare rugăciunea lor, dar ea prelungeşte viaţa pe pământ. Să ştiţi că dacă aceşti rugători ar dispărea, acesta ar fi sfârşitul lumii.
***
Neascultarea se vindecă doar cu dragoste
Este important că unul dintre fundamentele lumii moderne este „ascultarea”. Idealul lumii contemporane nu este dragostea jertfelnică, nu realizarea de sine întemeiată pe slujire; omul a devenit măsura tuturor lucrurilor – individul al cărui scop este cariera, în primul rând, realizarea financiară. Acest ideal naşte parodierea tuturor virtuţilor creştine. Există expresii diavoleşti, măşti ale tuturor virtuţilor creştine.
În ceea ce priveşte ascultarea, denaturarea acestei virtuţi se face în două feluri: fie din punct de vedere al umanismului abstract, al pedagogiei liberale, care, în general, neagă necesitatea oricărei comportări severe, fie de pe poziţii de violenţă.
Prima grimasă diabolică, mimând ascultarea, este complet opusă grosolăniei. Nu întâmplător, la începutul cărţii Facerii întâlnim două exemple unice, legate de aceasta: răspunsul lui Adam către Dumnezeu şi purtarea lui Ham faţă de Noe. Nu întâmplător, de asemenea, foarte adesea neascultarea este legată de trădare, cel mai cunoscut exemplu în acest caz fiind soarta lui Iuda.
Cea de-a doua mască a ascultării este ultrajul. Iar cel de-al XX-lea secol este bogat în exemple de acest fel. În lagărul nazist de la Sachsenhausen, situat nu departe de Berlin, se putea vedea o privelişte înfricoşătoare: administraţia lagărului enumera virtuţile care puteau să-i permită deţinutului eliberarea înainte de termenul limită de detenţie. Prima dintre acestea era scrisă cu litere de o şchioapă – ASCULTAREA. O „ascultare” care, însă, era întemeiată pe desconsiderarea persoanei umane. O supunere în numele dănţuirii minciunii diavoleşti în om.
În Evanghelie nicăieri nu sunt pomenite mai limpede neascultarea şi tămăduirea ei prin dragoste, decât în pilda fiului risipitor. Rembrandt a redat foarte exact, într-un ultim tablou al vieţii sale, sensul acestei pilde. Fiul risipitor a gustat în întregime din toate roadele nepăsării, grosolăniei, neascultării faţă de tatăl său: toată moştenirea a risipit-o, nu a păstrat pentru sine nimic, încălţămintea a rupt-o, hainele s-au uzat, în sufletul său era doar deznădejde, ducea o viaţă de destrăbălare… Însă, pentru că în copilărie a experimentat iubirea părintească, în inima lui au renăscut rugăciunea şi sentimentele de remuşcare. El se întoarce la Dumnezeu şi la tatăl său. Şi tatăl îl primeşte pe fiu: mâinile lui – simbol al dragostei, capul fiului se odihneşte pe pieptul tatălui – simbol al iubirii responsabile, o garanţie a ascultării care nu cere plată, despre care doar aminteşte fiul cel mare. Haideţi să începem să ne amintim de aceste mâini, simbol al dragostei, şi despre fiul risipitor, şi să deprindem ascultarea!
Pr. Hrisostom Filipescu
