Apa cea vie

Poți rămâne oare liniștit sau nepăsător când auzi discuția Domnului Iisus Hristos cu femeia samarineancă?

Se umplu inimile noastre de umilință, de uimire în fața misterului și a profunzimii cuvintelor Lui rostite în timpul acestei discuții. Este una dintre cele mai importante și profunde discuții ale Domnului Iisus Hristos, scrisă în Evanghelie.

Domnul mergea pe jos din Ierusalim în Galileea- mergea pe o vreme toridă, prin munţi, şi a obosit. În amiaza fierbinte, S-a aşezat să Se odihnească la fântana lui Iacov, în apropiere de oraşul Sihar, în Samaria. Şi iată, aici a venit şi femeia samarineancă să scoată apa din fântană. Iisus i-a cerut să-I dea apă să bea. Samarineanca s-a mirat: “Cum, Tu, Care eşti iudeu, ceri să bei de la mine, care sunt femeie samarineancă? Pentru că iudeii nu au amestec cu samarinenii.” (Ioan 4, 9) Domnul i-a răspuns cu cuvinte uimitoare: “Dacă ai fi cunoscut darul lui Dumnezeu şi Cine este Cel care îţi zice: Dă-Mi să beau!, tu ai fi cerut de la El, şi El ţi-ar fi dat apă vie.” (Ioan 4, 10)

Samarineanca n-a înţeles nimic. Ea L-a crezut pe Domnul Iisus Hristos un călător iudeu obişnuit.

Cum spune El aceasta, că ea trebuie să ceară apă vie? Ce fel de apă vie? Îi spune atunci cu uimire Domnului: “Doamne, de unde dar ai apa cea vie? Nici găleată nu ai, iar fântâna este adâncă. Eşti Tu cumva mai mare decât părintele nostru Iacov, care ne-a dat această fântână?

Domnul Iisus Hristos îi răspunde: “Tot cel ce va bea din apa aceasta, iarăşi va înseta, dar cel ce va bea din apa pe care Eu i-o voi da, nu va mai înseta în veac, că apa pe care i-o voi da Eu se va face într-însul izvor de apă săltătoare spre viaţa veşnică.”

Samarineanca nici acum nu înţelege nimic. Se gândeşte numai la apa proaspătă. Este uimită de faptul că Domnul îi poate da ei o asemenea apă, după care nu va mai trebui să rabde setea, şi Îl roagă: “Doamne, dă-mi această apă, ca nu mai însetez, nici să mai vin aici să scot!” Ea nu înţelegea despre ce fel de apă vie îi vorbea Domnul Iisus Hristos.

Dar despre ce îi vorbea El?

Nu despre o apă obişnuită, nu despre aceea de care are nevoie trupul nostru, precum şi tot ce este viu, nu despre aceea fără de care se usucă totul, moare totul, fără de care pustiurile rămân fără de roadă. El vorbea despre acea apă la care nu gândea samarineanca, apa care îi era complet necunoscută. El vorbea despre apa dătătoare de viaţă veşnică. Despre ea a vorbit mai apoi şi Sfântul Apostol Ioan Teologul în Apocalipsa sa, reprezentând Ierusalimul ceresc. În acest Ierusalim ceresc el a văzut un râu curat, luminos ca cristalul, care izvora de la Tronul lui Dumnezeu şi al Mielului, şi Pomul Vieţii, care creştea pe malurile lui, pom care aduce în fiecare lună roade şi cu aceste roade tainice se hrănesc toţi drepţii care s-au învrednicit să intre în Noul Ierusalim. Şi Domnul vorbea despre apa vieţii, care curge de la Tronul Tatălui și Tronul Fiului. A mai vorbit despre aceasta și în timpul înjumătățirii sărbătorii Cincizecimii, în templul din Ierusalim. „Dacă însetează cineva, să vină la Mine și să bea!” (Ioan 7, 37) Cel care va bea apa pe care Domnul o va da, din pântecele lui vor curge râuri de apă, care dau viaţă.

Ce fel de apă este această apă a vieţii? Ce fel de apă minunată este aceasta despre care vorbea Domnul Iisus Hristos?

Ştiţi că fără apă nu poate exista nimic viu, că fără de apă nu este posibilă nici viaţa trupului nostru, fiindcă de apă depind acele procese complexe care se petrec în organismul nostru, unde totul este în mişcare, şi această mişcare constituie esenţa tuturor acestor procese care se petrec în toată lumea, nu doar în trupurile celor vii.

În natură, legea mişcării continue este o lege fundamentală- totul se mişcă, totul curge, totul se schimbă, nimic nu se odihneşte. Chiar şi piatra, care pare statică, se schimbă, fiindcă în adâncimea ei se petrece o mişcare nesfârşită. Această mişcare, ca să poată apărea şi să continue, trebuie să fie sub autoritatea forţei mişcătoare, de la care provine orice mişcare.

Turbinele de apă aduc în mişcare maşinile electrice şi generează curentul electric, şi cu ajutorul electricităţii totul este adus în mişcare. S-a stabilit că mişcarea electrică este baza oricărei mişcări.

Şi în duhul nostru se petrece un proces neîncetat de mişcare şi această mişcare este îndreptată spre viaţa veşnică, în aşa fel încât să se desăvârşească duhul nostru şi, desăvârşindu-se, să se apropie de Duhul lui Dumnezeu, şi prin aceasta să înfăptuiască scopul cel mai înalt al existenţei sale.

Această mişcare este creşterea noastră duhovnicească, este mişcarea pe calea arătată de Domnul Iisus Hristos, pe calea binelui, a virtuţilor, a milostivirii, a închinării în faţa lui Dumnezeu. Această mişcare este forma cea mai înaltă a mişcării în întreaga lume şi pentru ea este nevoie de un izvor.

Iată, despre acest izvor al vieţii duhului, al mişcării noastre în lucrarea desăvârşirii duhului, îi vorbeşte Domnul Iisus Hristos samarinencei. Despre apa care curge în viaţa veşnică, care ne serveste drept sursă a energiei în direcţia binelui, spre Tronul lui Dumnezeu- despre har vorbea Domnul Iisus Hristos samarinencei.

Ea, desigur, nu L-a înţeles. Dar noi ne vom aminti şi vom ştii că în viaţa noastră, în viaţa duhului nostru, trebuie să existe o mişcare continuă, care să ne apropie de Dumnezeu Însuşi, de Duhul lui Dumnezeu. Nu poate şi nu trebuie să rămână niciun creştin fără de activitate în plan duhovnicesc.

Apostolul Pavel spune despre sine: “Eu nu mă consider pe mine că sunt cineva.” El mergea întotdeauna înainte pe calea spre Dumnezeu. Aceasta este o poruncă şi pentru noi- porunca umblării duhului nostru pe calea arătată de Domnul Iisus Hristos.

Samarineanca n-a înţeles nimic despre apa vie, dar a rămas uimită de cuvintele lui Hristos. Apoi Domnul i-a poruncit: “Du-te şi cheamă-l pe bărbatul tău şi vino aici!” Ea a răspuns: “N-am bărbat!” Iisus a spus: “Drept ai spus că n-ai bărbat, pentru că cinci bărbaţi ai avut, şi cel pe care îl ai nu-ţi este soţ!” Samarineanca gândea uimită: „Înseamnă că este proroc, doar El mi-a spus tot ce s-a întâmplat în viaţa mea!” Şi ordinea gândurilor ei se schimbă. “Dacă acesta este proroc, atunci trebuie să vorbesc cu El ca şi cu un proroc. El poate să îndepărteze toate îndoielile mele.” Şi adaugă: “Doamne! Văd că Tu eşti proroc. Părinţii noştri s-au închinat pe acest munte. Iar voi spuneţi că locul unde trebuie să ne închinăm este în Ierusalim. La evrei există o singură sinagoga, în Ierusalim, şi doar acolo trebuiau să fie săvârşite arderile de tot. Iar samarinenii se închinau lui Dumnezeu pe Muntele Garizim, în Samaria.”

Domnul i-a vorbit samarinencei: “Femeie, crede-Mă că vine ceasul când nici pe muntele acesta, nici în Ierusalim nu vă veţi închina Tatălui… Dar vine ceasul, şi acum este, când adevăraţii închinători se vor închina Tatălui în duh şi adevăr, că astfel sunt închinătorii pe care Tatăl îi caută. Duh este Dumnezeu, şi cei ce I se închină trebuie ca în duh şi în adevăr să I se închine.” (Ioan 4, 21-24).

Aceste cuvinte ale Domnului, desigur, nu se potriveau conştiinţei oamenilor de atunci- nici a iudeilor, nici a samarinenilor. Deoarece Legea Veche a lui Moise a fost într-o mare măsură una a ritualurilor. Ea conţinea adevăruri ale cunoaşterii lui Dumnezeu, diferite porunci, dar în acelaşi timp prescria o mulţime de ritualuri. Iudeii gândeau că mântuirea constă în a îndeplini toate ritualurile prescrise de Lege, printre care participarea la sărbătoare în templul din Ierusalim. Ei nu înţelegeau că există şi o altă formă de închinare adusă la Dumnezeu- închinarea în duh şi în adevăr.

De ce s-a dat iudeilor această Lege Veche despre care vă vorbesc? De ce în mare măsură era o lege a ritualurilor? Pentru că acest popor era pe drumul istoric al dezvoltării omenirii aflată la vârsta prunciei duhovniceşti. Precum pruncii sunt hrăniţi cu lapte, la fel şi acestui popor încă prunc trebuia să-i fie dată o lege pe care să o poată înţelege- legea ritualurilor. Dar în spatele acestor ritualuri, în profunzimile acestei legi, erau ascunse marile taine ale cunoaşterii lui Dumnezeu.

Ce înseamnă să te închini lui Dumnezeu în duh şi în adevăr? Cum trebuie să înţelegem aceste cuvinte profunde ale Domnului?

Dumnezeu este Duh şi omul este duh. Mărginit în trupul său, omul este o părticică a Duhului lui Dumnezeu. Închinarea lui Dumnezeu trebuie să fie închinarea Duhului lui Dumnezeu izvorată din duhul omenesc. Închinarea trebuie să reprezinte comuniunea cu Duhul lui Dumnezeu. Închinarea trebuie să se săvârşească în adevăr.

Ce este adevărul aţi auzit din gura lui Hristos: “Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa.” El este Adevărul, El este descoperirea Adevărului dumnezeiesc în lume.

Slujirea lui Dumnezeu în adevăr trebuie să constea în mersul spre acel Adevăr dumnezeiesc pe care l-a arătat lumii Domnul Iisus Hristos, mersul pe acea cale a suferinţelor, pe acea cale a nevoinţelor duhovniceşti pe care ne-a arătat-o nouă Domnul.

Cu duhul înfierbântat de dragostea faţă de Dumnezeu, de credinţa înflăcărată în Domnul, de iubirea faţă de Dânsul, trebuie să ne avântam tot înainte, precum s-a avântat Sfântul Apostol Pavel, trebuie să intrăm tot mai mult în comuniune strânsă cu Duhul lui Dumnezeu.

Această comuniune va fi cu putinţă doar celor care îşi vor curăţi duhul şi îl vor sfinţi cu pocăinţă, cu rugăciune neîncetată, cu o pornire permanentă de a împlini poruncile lui Hristos. Un astfel de duh va avea cea mai nemijlocită, cea mai reală comuniune cu Duhul lui Dumnezeu. În aceasta va consta slujirea lui Dumnezeu în duh şi în adevăr, despre care vorbea Domnul Iisus Hristos. Iată ce înseamnă aceste cuvinte profunde şi sfinte ale lui Hristos!

Nefericiţii sectanţi, care pier din pricina mândriei lor, înţeleg aceste cuvinte ale Domnului total greşit. Ei resping orice slujbă adusă lui Dumnezeu, resping Biserica, Tainele, gândesc că lor le este accesibilă fără ajutorul de Sus comuniunea cu Duhul lui Dumnezeu. Ei nu caută harul lui Dumnezeu în Tainele creştine, au plecat din Biserică, şi-au inventat propriile moduri de slujire- sălbatice, absurde. Nefericiţii hlasti, care nu sunt puţini în dioceza noastră, consideră că pot atrage la ei Duhul lui Dumnezeu cu dansuri neruşinate şi cu strigăte, cu fuga în cerc, fapt ce-i aduce la extaz. Când ajung în această stare penibilă, spun: “A dat Sfântul Duh peste noi!

Iată până la ce nivel de pervertire ajung sectanţii, care nu înţeleg adevăratele cuvinte ale lui Hristos! Dar noi le înţelegem şi ne vom aminti întotdeauna că fără această apă vie nu este posibilă viaţa noastră, nu este posibilă apropierea duhului omenesc de Duhul lui Dumnezeu. Vom căuta întotdeauna acest izvor al apei celei vii.

Cuvinte minunate, simple a spus despre aceasta predecesorul nostru pe scaunul Tambovului, Teofan Vasinskii Zăvorâtul: „La odovanie se aude chemarea Domnului: Cel ce însetează să vină la Mine şi să bea! Dacă este aşa, să mergem toţi la El! De orice ar înseta cineva, doar să nu fie potrivnic Duhului Domnului, şi numaidecât va primi ceea ce îi este necesar. Cei ce însetează de cunoştinţă merg spre Domnul, fiindcă El este singura lumină care cu adevărat luminează pe tot omul. Cei ce însetează de curăţire de păcate şi de potolirea focului conştiinţei- merg spre Domnul, fiindcă El a ridicat păcatele întregii lumi pe lemnul Crucii şi a şters zapisul lor. Cei ce însetează de liniştea inimii merg la Domnul, fiindcă El este o adevărată comoară, stăpânirea căreia îi va face să uite toate lipsurile şi să dispreţuiască toate bunurile, ca să-L aibă pe El Unul. Cui îi trebuie putere- la El este toată puterea. Cui îi trebuie mărire- El are toată mărirea mai presus de lume. Cui îi trebuie libertate- El este dăruitorul adevăratei libertăţi. El va rezolva toate nedumeririle, va strica toate firele patimilor, va îndepărta toate întristările, va da soluţii tuturor obstacolelor, ademenirilor şi uneltirilor vrăjmaşului şi va netezi calea vieţii noastre duhovniceşti. Să ne apropiem toţi de Domnul!

Să urmăm acest îndemn, precum şi pe cel al Sfântului Proroc Isaia, care cu mult timp înainte, cu 700 de ani înainte ca lumea să audă cuvintele lui Hristos despre apa vie, vorbea despre ea: “Voi, cei însetaţi, mergeţi la apă; iar voi, toţi cei ce nu aveţi argint, duceţi-vă, cumpăraţi şi mâncaţi; duceţi-vă, cumpăraţi vin şi lapte fără bani sau preţ!” (Isaia 55,1). El ne cheamă pe toţi la izvorul vieţii, ca în dar să mergem să bem apa vie, să mergem să scoatem apa din izvorul mântuirii şi al vieţii veşnice.

Să mergem toţi pe această cale pe care ne-a arătat-o Sfântul Proroc Isaia. Să fie închinarea noastră adusă lui Dumnezeu o adevărată închinare în duh şi în adevăr.

Să fie viaţa noastră o aspiraţie continuă spre adevărul lui Hristos, o neobosită mişcare pe calea arătată de Domnul Iisus Hristos! Atunci va creşte duhul nostru, atunci va dobândi viaţă veşnică în Duhul lui Dumnezeu, la Tronul lui Dumnezeu Însuşi.

Extras din Predici– Sfântul Luca al Crimeei, Editura Sophia, 2009.

Total
90
Shares
Previous Post

Hristos a înviat, de Vasile Militaru

Next Post

Toate sunt la El rânduite

Related Posts