Semnele morții sufletești sunt cât se poate de evidente în omul zilelor noastre şi ele nu sunt altceva decât rezultatul preocupărilor superficiale pe care le avem în fiecare zi. Aceste semne poartă numele unor tulburări psihice: anxietate, angoasă, depresie.
Dacă formalizăm relația cu Dumnezeu şi prezența noastră în spațiul bisericii (venim o dată pe an la spovedit, ne împărtășim extrem de rar, poate doar de câteva ori în viață), nu vom face altceva decât să împiedicăm toată Lucrarea lui Dumnezeu în om, pentru că demersul acesta este unul superficial.
Este necesară o trezire sufletească a omului, o îndreptare a lui către Dumnezeu, o înțelegere a existenței noastre. De ce? Pentru biruința vieții fără sens, ce adesea capătă accente tragice, pentru biruința tristeții ce învăluie omul şi-l face dependent de pastile care să-l ajute să supraviețuiască unei zile, încă de la 30-40 de ani.
Dorința mea cea mare este să pot pune în om viața veșnică şi să-l fac să înțeleagă că o viață duhovnicească superficială nu va trezi sufletul său. Având cu Dumnezeu o relație superficială, considerându-L pe Dumnezeu doar “duhul din lampă” care e gata să-i împlinească următoarea dorință şi apoi să intre la loc ca nu cumva să-l încurce, omul pierde toată bogăția sufletească pe care Domnul a pregătit-o pentru el.
Aş vrea să înțelegem că Hristos e plinătatea vieții noastre! El e modelul nostru, El a venit pe pământ ca să ne învețe, să ne arate cum putem intra în Împărăția lui Dumnezeu. Hristos ne lasă Sfânta Împărtășanie, spunând: “Cel ce mănâncă Trupul Meu şi bea Sângele Meu are viață în el”.
Nu uitați că fiecare an fură din viața noastră câte ceva…nu fură numai timp, nu adaugă numai câte un fir de păr alb pe capul nostru, ci așează în omul care nu vrea să-L cunoască pe Dumnezeu, moartea sufletească înainte de moartea trupească…iadul este tristețe şi singurătate veșnică.
Un părinte minunat al timpurilor noastre spunea tare frumos: ” Un creștin care nu se bucură este un om cu luminile stinse!”
Lumânarea are un preț foarte mic, 50 de bani, însă într-o lumânare există un sens adânc: ca să răspândească lumină, căldură, ea se arde pe sine, se topește. Însă pentru omul ce vrea să “lumineze” pentru cei din jur, prețul e scump: ego-ul său…
Este foarte important ca din iubirea pe care noi o purtăm în suflet, iubirea ce Domnul a pus-o în noi, să picurăm în iadul vieții celor din jur. Când un om primește picăturile iubirii altui om, în durerile şi tristețile lui care seamănă cu iadul, la început se înfricoşează, se ferește, i se pare străin şi nepotrivit lucrul acesta, va face pași în spate, pentru că omul e obișnuit să primească daruri materiale, dar apoi inima lui începe să recunoască această stare şi începe să trăiască bucuria iubirii unui alt om şi la urma urmei, a lui Dumnezeu.
Doar mișcându-te în viața aceasta între doua repere: Bunul Dumnezeu şi aproapele tău, vei reuși să-ţi găsești calea şi să “aprinzi luminile din sufletul tău”…
Preot Visarion Alexa
