,

Cuvinte (V)

25 Februarie 1981

            Gândește-te la viermele cel neadormit! Gândește-te la focul cel veșnic! Când omul are în mintea sa iadul, niciodată nu păcătuiește. Cel mânios se face blând, patimile slăbesc și sufletul se înmoaie, se face gingaș ca acele floricele care răsar și sunt fragede. Așa se face și sufletul, moale ca vata. Suferă, compătimește, se milostivește, nu poate sta într-un loc din pricina nesfârșitei milostiviri a lui Dumnezeu. Dacă un om are atâta milostivire și ni le iartă pe toate, ia gândiți-vă la milostivirea lui Dumnezeu, la această mare milostivire.

Pe toate le poate duce omul, însă milostivirea lui Dumnezeu nu o poate duce, căci se arde, se topește. Și spune: „Ajunge! Până aici, Hristoase al meu, nu pot mai mult!”. Milostivirea lui Dumnezeu este ocean nemărginit. Pe toate celelalte le poate ridica sufletul, și flacăra, și dragostea, și iubirea, și dulceața, pe toate. Pe toate le poate ridica, însă milostivirea lui Dumnezeu, nu. Atât de mare este milostivirea Sa. Și atunci strigă: „Micșoreaz-o, căci nu o pot suferi!”. Dacă omul, atunci când vine înlăuntrul său dragostea lui Dumnezeu, suferă pentru toată lumea, cu patimile și păcatele ei, și nu poate răbda aceasta, gândește-te (ce va face el când va veni) milostivirea lui Dumnezeu!

            Cu cât păcătuiește mai mult lumea, cu cât cade mai adânc în păcat, cu atât mai mult se rostogolește în rău. Vine nemărginita milostivire a lui Dumnezeu în Duhul Sfânt și cugetă la nemărginitul ocean al dragostei lui Dumnezeu, care nu are sfârșit. „Să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți”[1].

Ia gândește-te ce mare lucru este acesta, să desfrâneze cineva, să omoare, iar tu să-l iubești! Noi avem numai văicăreală. „Ah, nu mi-a vorbit aceea. Ah, nu mi-a vorbit cealaltă. Ah, m-a disprețuit aceea. Ah, m-a disprețuit cealaltă”. Dacă am ști ce pierdem în fiecare secundă, nu am mai privi în dreapta și în stânga, ci toată ființa noastră am afierosi-o lui Dumnezeu și numai cu El am vorbi… Am spune: „Acest minut l-am pierdut. Am pierdut cinci minute. Am pierdut un ceas”. Dar lăuntrul nostru este plin de lucruri lumești. Nu vedem interesul sufletului nostru și de aceea spunem că ne disprețuiesc etc.

            Tăcerea. Ce lucru mare este ea! Când omul va tăcea numai o săptămână, nu vă spun mai mult, numai o săptămână dacă veți tăcea și veți avea mintea voastră la neîncetata rugăciune, veți vedea o mare diferență în viața voastră. Nu mult, numai o săptămână. Însă noi nu putem să nu vorbim, nu putem să nu discutăm, nu putem să nu judecăm și să nu osândim. Privim la una, la alta și de aceea nu putem spori. Ce măreții are Dumnezeu! O săptămână să rămânem tăcute, cu neîncetata rugăciune, și veți vedea după aceea cum va veni rugăciunea și cum vor veni lacrimile și vom cere loc ascuns, întunecos, vom căuta singurătatea și nu vom putea suporta nici un fel de zgomot. Atât de ușurat se va simți sufletul nostru. Și de toate acestea vom putea să ne desfătăm; este atât de ușor. „Voi tăcea astăzi, îmi voi măsura cuvintele. Dar cât mă voi mai strâmtora?”. Nu se strâmtorează nimeni. Dacă omul simte plăcerea duhovnicească și fericirea, acestea le socotește ca nimic. Va măsura și cuvintele pe care le vorbește. Ce lucru frumos! Și va fi liniștit și fără griji, nu va avea probleme, nimic. Duhul său va fi în Cer, se va desfăta și va gusta din mărețiile lui Dumnezeu.

12 Martie 1981

             Să luăm aminte mult la ascultare și la smerenie. Să nu se repete cuvântul Stareței și să spunem „iertați” și „să fie binecuvântat”. Dacă acum ne spune „Fă asta așa!”, iar după aceea își schimbă părerea, să spunem că așa a luminat-o Dumnezeu. Dacă vreodată ne corectează în ceva, să primim, chiar dacă nu are dreptate. Să nu spunem „Eu nu fac aceasta”, căci se poate ca Stareța să ne încerce. Ci să spunem: „Să fie binecuvântat! Mulțumesc mult, Maică Stareță. Nu am cuvinte să-ți mulțumesc. Roagă-te pentru mine, căci am multe patimi, numai patimi sunt și nimic bun nu am în mine”. Tot ceea ce spun, o spun pentru binele vostru. Nu din patimă sau răutate. Nu îngădui nici pentru o clipă să rămână în mine vreun gând rău asupra voastră, pentru că știu că toate acestea sunt piedici în sufletul nostru pentru venirea lui Hristos. Dacă credem că stareța spune din răutate, încep gândurile și atunci vin necredința, răceala sufletească, iar prin expresia feței noastre arătăm că înlăuntrul nostru fierbe egoismul. Avem mult egoism, trufie ascunsă și de aceea nu putem suferi un cuvânt și îndată ne împotrivim. Să nu ne amărâm una pe alta. Iar dacă vreodată se va întâmpla ceva, să facem metanie și să spunem: „Iartă-mă, surioara mea, om sunt și eu și am greșit. Am multe patimi, de aceea roagă-te pentru mine”. Așa vine dumnezeiescul Har în sufletul nostru. Să șoptim mereu Rugăciunea, ca să simțim dumnezeiescul Har. Nu vorbă deșartă și discuții. Astfel ne fură diavolul timpul și prețiosul timp trece cu răspândire și fără să-L simțim pe Hristos.

            Aici unde suntem trebuie să simțim dulceața, miere să fie gura noastră. Când ne deșteptăm, să simțim fericirea, buna mireasmă. Dar dacă nu rostim Rugăciunea, cum le vom simți pe toate acestea? Când un copilaș strigă mereu: „Vreau pâine, vreau mâncare”, oare mama lui nu va alerga să-i pregătească ceva de mâncare? Așa și Hristos. Dacă toată ziua strigăm: „Vrem să ne mântuim, vrem să ne mântuim”, „Doamne Iisuse Hristoase, miluiește-ne”, nu ne va trimite mila Sa? Este cu neputință să nu se întâmple aceasta. Maica Domnului ne ocrotește zi și noapte, deși nu o vedem. Noaptea când dormim, merge de la chilie la chilie și ne acoperă. Să nu o uităm, să ne închinăm ei, să sărutăm mânuțele ei. Ea este purtătoarea de grijă și apărătoarea mănăstirii noastre, iar noi suntem găzduite în casa ei. S-o îngrijim. Să spunem: „Suntem vrednice să călcăm acest pământ?”. Pentru că în cealaltă viață Hristos ne va întreba: „Ce ați făcut voi care ați locuit în casa Mea?”.

            Vreau să vă odihnesc, cât se poate mai mult, să vă ajut în felul meu, cu noblețea mea. Să înțelegeți din semne ce trebuie să faceți. Nu-mi plac vorbele și discuțiile. Nu vreau să mă impun prin ridicarea tonului. Însă vreau ca și voi să prețuiți aceasta și să faceți ascultare. Doresc să vă văd în Cer, ca o ceată de Îngeri lângă Tronul lui Dumnezeu. Eu sunt păcătoasă, mai rea decât toți, însă vreau, ca pentru dragostea lui Hristos, să vă ajut, cât se poate de mult. Să mergeți din vreme la ascultările voastre. Când vom spune mereu Rugăciunea și la ascultare, ne vom apropia de Dumnezeu și ne vom cunoaște pe noi înșine.

Duminica Cincizecimii – 1981

             Harismele Sfântului Duh sunt: dragostea, bucuria, pacea, credința, blândețea, înfrânarea, frica lui Dumnezeu, lepădarea de sine, dumnezeiasca iubire. Să le cercetăm mereu pe ele și să ne cercetăm și pe noi înșine dacă le avem. Să distingem ce este al lui Dumnezeu și ce este al diavolului, iar de cele ce sunt ale diavolului să ne depărtăm și să le lepădăm. Invidia, judecarea, ura, pomenirea de rău sunt de la diavolul și trebuie să le alungăm. Monahul va fi judecat în amănunțime. De aceea și lucrul cel mai mic să-l pipăim și  să-l cercetăm. Dumnezeu vrea să fim Îngeri, să trăim ca cei cu mulți ochi și să avem smerenie și zdrobire.

            Duhul Sfânt este ca adierea, ca roua care răcorește acolo unde cade. Uneori vine ca o flacără și te întrebi de unde vine acest foc, alteori ca o adiere și privești în jurul tău să vezi de unde vine, dar nu vezi nimic, pentru că aceste stări duhovnicești se petrec înlăuntrul sufletului. Uneori crezi că ești în mijlocul unor cărbuni aprinși, însă nu te arzi, pentru că această flacără, care-ți arde cele dinlăuntru, inima, și-ți luminează mintea, nu arde, ci răcorește. Când omul ia aminte la ascultare și smerenie, Hristos îi dă în dar Harul Sfântului Duh. Dar vrea să-L iubim mult, iar nu superficial. Așa cum iubim mult o persoană și luăm aminte la ea, o împodobim și ne străduim s-o păzim, tot așa trebuie să-L iubim și pe Hristos. Hristos nu vrea multe lucruri de la noi, ci vrea numai mintea noastră, pe care să nu o lăsăm să se îndeletnicească cu văicăreli, cu lucrurile lumii, ci să se îndeletnicească cu contemplația toată ziua.

            Alteori să fim îngenuncheate la picioarele lui Hristos și să le îmbrățișăm. Ca Maria Magdalena, care din multa ei evlavie, își acoperea cu hainele mâinile sale, precum este reprezentată în icoane, și așa cuprindea picioarele Lui. De acolo să ducem sufletul nostru în Rai, la sălașele Sfinților. Iar când ispitele ne vor înconjura, să ne agățăm de grumazul starețului, ca să ne izbăvească de cursele diavolului, astfel încât să nu pătimim nimic rău. Dacă vom petrece așa toată ziua, vom crede că și aici este rai. Iar sufletul omului se face precum catifeaua albă. Nimic nu-l deranjează. Defectele celorlalți i se par un nimic. Simte numai că el însuși este mai rău decât toți și nu vrea să audă că i se spun cuvintele bune, ci să-l certe și să-l umilească. Și dacă va vedea un alt suflet căzut, plânge pentru el și se roagă din multa dragoste pe care o simte.

            Milostivirea lui Dumnezeu este nesfârșită ca oceanul, ca cerul. Dumnezeu nu spune de ce ai păcătuit?, ci de ce nu te scoli?. Pe toate ni le iartă, numai să ne pocăim de îndată ce ne dăm seama că am făcut o greșeală. Oare nu suntem oameni? Cădem, dar să ne și sculăm. Hristos ne iubește  mult. Cine? Cel care a creat toată lumea. Pe noi ne-a ales din lume și ne-a făcut miresele Lui. Iar miresele lui Hristos trebuie să fie desăvârșite, să aibă ascultare și smerenie. Mirele pământesc vrea ca mireasa lui  să aibă pantofi, rochie, vrea ale sale. Mirele ceresc însă vrea ascultare, smerenie, respect, înfrânare, iar nu vorbire în deșert și contraziceri. Vrea acrivie și mai ales în privința ascultării. Ascultarea va aduce pacea, liniștea sufletului, bunătatea, blândețea, măreția lui Dumnezeu. Monahul care are ascultare, nu simte nici o legătură, este ca o păsărică liberă. Se simte lipsit de griji ca păsărelele, ca privighetorile, ca rândunelele, care ciripesc și-L laudă pe Dumnezeu. Când cineva ia aminte la subiectul ascultării și al odihnirii Starețului sau a Stareței, Îl odihnește pe Dumnezeu, pentru că ascultarea se face pentru El. Trebuie să devenim miresele Lui adevărate și să-L iubim. Dacă Îl vom iubi, Îl vom dori mereu pe El, ca pe un om al nostru. Așa cum El Însuși ne iubește mult, tot astfel cere și de la noi să-L iubim mult. Am spus și alteori că Hristos este gelos, este râvnitor și vrea să-I oferim toată dragostea noastră. Când dragostea noastră va fi adevărată, atunci vom fi cum se cuvine și în îndatoririle noastre duhovnicești și în Biserică și la lucru de mână, peste tot.

1 August 1981

             De astăzi începem postul și Paraclisele Maicii Domnului. Împreună cu postul trebuie să luăm aminte să avem și tăcerea și să șoptim necontenit Rugăciunea. Nu folosește postul de mâncări, când în același timp judecăm, clevetim, vorbim în deșert și ne plimbăm de ici-colo. Rugăciune, tăcere și lucru.

            Această poruncă ne-a lăsat Starețul și trebuie s-o împlinim. Dacă facem ascultare de el, se va înștiința despre asta și atunci când va veni, ne va vorbi despre Rai și despre lucruri cerești, pe care mintea noastră nu le poate înțelege. Tot timpul să contemplăm ceva dumnezeiesc. Uneori să îmbrățișăm picioarele lui Hristos, de unde curge Sânge, alteori să ne spele Preasfântul Lui Sânge, iar alteori să îmbrățișăm Crucea. Apoi, lăsându-L pe Hristos, să mergem la Maica Domnului. Să îmbrățișăm picioarele ei, să privim dulcii ei ochi și să-i vorbim gânditor. S-o avem mijlocitoare, pentru că rugăciunea noastră nu are îndrăznire și nu suntem vrednice să chemăm Numele lui Hristos. Datorită ei ne ține Dumnezeu, de aceea în genunchi trebuie s-o rugăm pentru întreaga lume și pentru noi, ca să ne ajute să ne slobozim de patimile și neputințele noastre. De la Maica Domnului să mergem la Starețul nostru. Să cădem la picioarele lui și să-l rugăm să ne ierte. De la o meditație la alta continuu. Dacă nu vom lăsa nici un gol, atunci nici vorbă deșartă nu se va auzi, nici văicăreală, nici vorbire împotrivă. „Iertați” și „Să fie binecuvântat”, să spunem. Cel care se smerește mai mult și cere iertare, unul ca acesta va afla mai mult Har dumnezeiesc.

7 August 1981

            Pentru ca cineva să-și biruiască patimile, trebuie să ia aminte numai la sine. Nu în dreapta și-n stânga. Trebuie să prevenim patimile și neputințele care răsar în sufletul nostru, pentru că dacă se vor mări, nu le vom putea dezrădăcina ușor. Fiecare patimă care răsare s-o tăiem. Este trebuință de multă smerenie ca să înaintăm spre măreția dragostei lui Dumnezeu. Când avem mintea noastră cer și gura noastră biserică, și facem răbdare, Dumnezeu ne va rândui cu monahii veacului al optulea, despre care a spus un oarecare Sfânt că vor avea mai mare slavă decât monahii oricărei altei vremi. Pentru că astăzi nu există pildă, ci fiecare se nevoiește de unul singur. Să ne păzim ochii și auzul, și să ne rugăm neîncetat, ca să avem Harul lui Dumnezeu, căci cu cât ne nevoim mai mult, cu atât punem deoparte rezerve duhovnicești și nu ne vom teme, orice ar veni.

            Când omul se roagă, vede de unde vine diavolul și-l lovește, pe când atunci când este indiferent, adică are în sine nepăsare și împietrire, demonii pătrund înlăuntrul lui și fac tulburare. Și astfel omul se întunecă și se face ca diavolul. Mintea noastră trebuie să fie trează, să nu se oprească din pomenirea Numelui lui Hristos. A lăsat omul rugăciunea și îndatoririle sale? Se face ca animalul necuvântător. Demonul mândriei și al egoismului îi luptă astăzi pe toți oamenii. Dacă nu vom arunca aceste patimi, nu este cu putință să-L vedem pe Dumnezeu înlăuntrul nostru. În Evanghelie Hristos spune că pentru un cuvânt deșert vom da socoteală lui Dumnezeu. Nu a spus-o un Sfânt, ci Însuși Dumnezeu o spune.

            Neatenția noastră este pricina pentru care nu avem Harul dumnezeiesc și nimic nu ne mulțumește. Să ne aducem aminte de Îngerul nostru păzitor. Când îl disprețuim cu faptele noastre, se mâhnește și se depărtează. În timp ce dacă vom avea toată ziua mintea la Îngerul nostru, ca să nu-l mâhnim, va avea mereu aripile sale deschise ca să ne acopere. Când aude spunându-se Rugăciunea și vede că avem mintea noastră acolo, se bucură. Pururea pomenita Vriena spunea: „Nu am cuvinte să mulțumesc fratelui meu mai mare, căci stă lângă mine, la muncă și la rugăciune, și neîncetat se ostenește pentru mine. Oare nu trebuie ca și eu să mă ostenesc, ca să nu-l mâhnesc?” Să luăm aminte la gândurile noastre, la gură, la auz și la cele cinci simțuri. Nu am luat aminte la ele? Nu mai avem pace nicăieri. Când vine Harul lui Dumnezeu, vine pocăința, lacrimile. Atunci sufletul vrea să cadă la pământ, să treacă toți peste el și să-l calce cu picioarele…  nu vede nimic în jurul său. Când vine această lumină în sufletul nostru, trebuie s-o îmbrățișăm. Atunci vedem și „praful” și „microbii” din sufletul nostru. Să luăm aminte la subiectul mântuirii noastre, să nu-l privim cu superficialitate. Așa cum nu au sfârșit marea și cerul, cu mult mai mult nu are sfârșit milostivirea lui Dumnezeu. Acum rabdă, rabdă, dar va veni și dumnezeiasca dreptate cu slavă; cu frică și cu cutremur vor trâmbița trâmbițele Îngerilor. Ce cuvânt de răspuns vom da în acel ceas?

Orice cuvânt care vine de la cel mai mare, de sus vine. Și dacă nu-l păzește cineva, primește răsplata cuvenită. Să lăsăm șoptirile, discuțiile și să facem voia lui Dumnezeu. Să simțim milostivirea lui Dumnezeu care are brațele deschise și ne așteaptă. Vreau s-o luați în serios, să lucrați tăcerea și „rugăciunea”, pentru a exista „surâsul” dumnezeiescului Har în sufletul nostru. Și vom vedea o lume cerească în sufletul nostru, când nici întristare, nici singurătate nu vom simți. Când merg cu mintea în Rai, găsesc acolo o mulțime însoțitori. Și pe cine nu voi afla? Pe Îngeri, pe Arhangheli, pe Cuvioși și pe Mucenici. Oare suntem singuri? Când cultivăm harismele lui Dumnezeu în sufletul nostru, va fi și Hristos înlăuntrul nostru. Când va veni întristarea dătătoare de bucurie, va veni și smerenia, și atunci omul va spune: „Cine-mi va da aripi…”[2], iar alteori: „Dumnezeul meu, dă-mi ani ca să lucrez pentru Tine”. Am lăsat lumea, părinții, frații și am venit în acest „chivot”. Și Noe a făcut ascultare de Dumnezeu și a suportat conviețuirea cu animalele. Nouă însă ni se pare greu, deși Mănăstirea este o bucățică de Rai, ne temem și vrem să ne sprijinim de unul și de altul, în loc să le lăsăm pe toate cele care aparțin lumii. Să lăsăm șoptirile, cuvintele, văicărelile, care se fac piedici în sufletul nostru, și să-L iubim pe Hristos, să-L adorăm. Și când vânăm Numele lui Dumnezeu, toate ard. În acest „chivot” în care ne-a adus Hristos, trebuie să devenim îngeri. Trăim într-o bucățică de Rai, cu biserica noastră, cu hrana noastră, cu răcoarea noastră. Oare și în cealaltă viață vom fi atât de bine? Sau ne va părăsi milostivirea lui Dumnezeu? Pentru rugăciunile Starețului nostru să ne învrednicim să ne aflăm lângă Sfinți și Îngeri, împreună cu Mucenicii, ca să ne desfătăm toți împreună! Amin.

Septembrie 1981

            Când avem rugăciunea neîncetată și nu o slăbim, Dumnezeu ne va îmbogăți. Numai Rugăciunea curăță inima. Deoarece suntem cu toții pătimași, să aveți împreună-pătimire una față de cealaltă. Atenție la limbă. „Limba nu are oase, însă sparge oase”. Dacă o folosim pentru Dumnezeu, atunci va fi numai miere și dulceață. Dacă spunem cuvinte deșarte, va fi numai amărăciune. Omul care va face ascultare și va rosti Rugăciunea, va primi mult Har și va vedea multe lucruri. M-am rugat lui Hristos, pentru că am văzut că am multe patimi și slăbiciuni; și m-am întristat, pentru că nu-L pot odihni nici pe Dumnezeu, nici pe voi. Și spuneam: „Cum mă voi mântui? Cum vom veni lângă Tine noi, care suntem monahii și ceri de la noi acrivie?”. Pentru că eu nu pot să vă mustru, să strig, să pretind, ci mă străduiesc să vă ajut cu rugăciunea. Și spuneam: „Cum se face de nu vine Harul dumnezeiesc în sufletul nostru? Care sunt piedicile? Ce este de vină?” Și văd, la rând, în două nopți și într-o amiază următoarele: În prima noapte văd cum răsare un soare strălucitor și era multă lumină, iar înlăuntrul meu un glas mi-a spus că astfel este luminat omul de dumnezeiescul Har, când are multă silire și lepădare de sine. Și orice mâhniri aveam, mi le-a luat ceea ce am văzut. Și voiam să mă liniștesc, ca să mă desfătez de ceea ce aveam înlăuntru meu. În a doua noapte am văzut multe ziduri și când a răsărit soarele, treceau printre ele numai câte o rază de lumină, care lumina puțin. Atunci am auzit un glas spunându-mi că astfel este în omul care nu face lucrurile lui Dumnezeu așa cum trebuie. Iar în următoarea amiază am văzut niște ziduri mici și mari, și priveam să văd din ce parte va intra puțină lumină. Și spuneam: „Cât de  mare este Dumnezeu! Cu toate că păcătuim, că avem piedici care ne îngreuiază, totuși vine puțină lumină, care caută să ne încălzească, să ne dea viață și să avem din când în când câte o mângâiere”. Și a plecat mâhnirea, iar acel glas parcă-mi spunea: Nu te mâhni, căci va ieși acel soare și va zdrobi toate piedicile.

            De aceea să luăm aminte, să ne ajutăm pe noi înșine cu metanierul și să ne rugăm ca lumina Dumnezeirii să vină să strălucească înlăuntrul nostru; și să lăsăm discuțiile despre ce făceam în lume și să-L urmăm pe Dumnezeu. Atunci ne va lua în sânurile Sale și ne va deschide larg Raiul. Însă trebuie ca și noi să-L iubim „din tot sufletul nostru, din tot cugetul nostru și din toată puterea noastră”[3]. Și atunci vei vedea ce ne va da Dumnezeu. Vă spun acestea cu multă durere, pentru că subiectul mântuirii noastre este serios și să nu-l tratăm cu indiferență și superficial. Să adăugăm puțină frică de Dumnezeu, puțină lepădare de sine, să evităm discuțiile și Numele lui Dumnezeu să nu-l uităm.

[1] Matei 22, 39 și Marcu 12, 33.

[2] Psalmul 54, 7.

[3] Marcu 12, 30.