Aranjare corectă în faţa nedreptăţii

– Părinte, atunci când sunt nedreptăţită, inima mi se împietreşte.

– Ca să nu se împietrească, niciodată să nu cugeţi la cât este de vinovat sau de nevinovat cel care te nedreptăţeşte, ci la cât eşti tu de vinovată. Vezi, atunci când oamenii se ceartă între ei, toţi le spun că au dreptate, numai că ei îşi iau mai multă dreptate decât li se cuvine şi de aceea sunt mereu în neînţelegere. Se duc la poliţie, de pildă, şi fiecare spune: „Cutare m-a bătut” – dar nu spune cât l-a bătut şi el pe acela, ci îi face reclamaţie.

Dacă ne-am gândi că Cel mai nedreptăţit este Hristos, am primi nedreptatea cu bucurie. Deşi a fost Dumnezeu, a coborât pe pământ din multa Sa dragoste şi S-a închis timp de nouă luni în pântecele Preasfintei Fecioare. Apoi a trăit fără zgomot treizeci de ani. De la cincisprezece ani până la treizeci a lucrat ca tâmplar la evrei. Şi ce scule aveau atunci? Foloseau fierăstraie de lemn cu nişte pene de lemn. Îi dădeau şi ceva scânduri… şi-I spuneau: „Fă aceasta fă aceea…”. Şi cum să le rindeluiască? Rindeluiau cu acele bucăţi de fier ţigăneşti care se foloseau atunci. Dar ştii cât de obositoare sunt? Şi apoi trei ani de chinuire! Să meargă desculţ încoace şi încolo ca să propovăduiască. Vindeca bolnavi, deschidea ochii orbilor cu tină, iar aceia încă mai cereau semne. Scotea diavolii din cei îndrăciţi, dar, din păcate, oamenii nemulţumitori îi spuneau că are drac. Şi deşi atâţia vorbiseră şi prorociseră despre El, deşi a făcut atâtea minuni, în cele din urmă a primit ocări şi răstignire.

De aceea cei nedreptăţiţi sunt copiii cei mai iubiţi ai lui Dumnezeu. Deoarece, ca nedreptăţiţi ce sunt, au în inima lor pe Hristos Cel nedreptăţit şi se bucură în prigonire şi în temniţă ca şi cum s-ar afla în Rai, pentru că unde este Hristos este Raiul.

– Părinte, se află om încărcat cu o greutate mai mare decât cea pe care o poate duce?

– Dumnezeu nu îngăduie greutate mai presus de puterile noastre. Oamenii fără socoteală pun greutate mare altora. De multe ori Bunul Dumnezeu lasă pe oamenii buni în mâinile celor răi, ca astfel să adune răsplată cerească.

– Părinte, văicăreala are legătură cu nemulţumirea?

– Da. Se poate ca cineva, în timp ce este încărcat spre binele lui, să nu priceapă, să se simtă nedreptăţit şi să se plângă. Dacă nu se observă pe sine, se poate ca atunci când face o greşeală şi i se spune să ia aminte, să creadă că este nedreptăţit şi să ajungă la obrăznicie. O soră, de pildă, pune mai multă soluţie decât trebuie şi, stropind, arde astfel frunzele măslinilor.  I se face observaţie şi în loc să-şi vină în simţirea greşelii ei şi să spună „iartă-mă”, se simte nedreptăţită şi plânge. „Mă nedreptăţesc, spune ea. Dacă venea lăcusta şi strica copacii, nu ar mai fi vorbit. Însă acum, când i-am stricat eu, strigă la mine. Hristoase al meu, numai Tu mă înţelegi!”, şi pune-te pe boceală. Se poate ca în această situaţie să simtă chiar şi un soi de bucurie, deoarece gândeşte că va avea plată pentru nedreptatea ce a suferit-o, în vreme ce ea îşi arată recunoştinţa faţă de Hristos. Dar aceasta este o stare greşită, este o mare înşelare.

Extras din Nevoință duhovnicească – Cuviosul Paisie Aghioritul, Editura Evanghelismos.

Total
68
Shares
Previous Post

Evanghelia zilei (Marcu 12, 38-44)

Next Post

Sfântul Maxim – mărturisirea ca mod de viaţă

Related Posts