Preot Constantin Sturzu
Pe tesaloniceni, Sfântul Apostol Pavel îi atenţiona: „rugaţi-vă neîncetat” (I Tesaloniceni 5, 17). Iar ucenicul său iubit, Timotei, primea, ca episcop, îndemnul: „stăruieşte cu timp şi fără de timp” (II Timotei 4, 2). Nu putem, aşadar, pune nici măcar o secundă între paranteze rugăciunea sau să ne autosuspendăm din statutul de preot (de creştin). A ne lua concediu nu înseamnă a nu ne mai face pravila, a dezlega postul, a sta cu burta la soare în timpul Liturghiei duminicale etc. Avem, însă, două repere în Sfintele Scripturi şi în Sfânta Tradiţie care ne lămuresc cam în ce fel se poate vorbi, totuşi, despre vacanţă în termeni creştini.
După ce i-a trimis pe apostoli „doi câte doi şi le-a dat putere asupra duhurilor necurate”, aceştia s-au întors „şi I-au spus Lui toate câte au făcut şi au învăţat” (cf. Marcu 6, 7 şi 30). Ce credeţi că le-a răspuns Mântuitorul? I-a trimis imediat într-o nouă misiune sau le-a dat altceva de lucru? Nu. „El le-a zis: Veniţi voi înşivă de o parte, în loc pustiu, şi odihniţi-vă puţin. Căci mulţi erau care veneau şi mulţi erau care se duceau şi nu mai aveau timp nici să mănânce” (Marcu 6, 31). Observaţi câtă grijă, cât de atent e Domnul cu însoţitorii Săi? Cunoscând, prin asumare, neputinţa firii omeneşti, Mântuitorul cunoaşte prea bine importanţa hranei şi a odihnei pentru noi. Mai mult decât atât. Vreo trei secole mai târziu, Sfântul Antonie cel Mare, unul dintre cei mai aspri asceţi din istoria Bisericii, explică şi necesitatea momentelor de destindere în activitatea ucenicilor, după cum reiese şi din următoarea pildă din Patericul egiptean: „Era cineva ce vâna prin pustie dobitoace sălbatice şi a văzut pe Avva Antonie glumind cu fraţii şi s-a smintit. Iar bătrânul, vrând să-l încredinţeze pe el, cum că trebuie câte puţin să se pogoare fraţilor, i-a zis lui: Pune săgeata în arcul tău şi întinde. Şi a făcut aşa. Şi a zis lui: întinde iarăşi. Şi a întins. Şi iarăşi i-a zis: întinde. Şi a zis lui vânătorul: de îl voi întinde peste măsură, se frânge arcul. Zis-a lui bătrânul: aşa şi la lucrul lui Dumnezeu, dacă peste măsură vom întinde cu fraţii, degrab se rup. Deci trebuie, câteodată şi câte puţin, a ne pogorî fraţilor. Acestea auzind vânătorul, s-a umilit. Şi mult folosindu-se de la bătrânul, s-a dus”.
E permis concediul în viaţa unui creştin, mai ales a unui preot? Este. Aş zice că e chiar necesar, mai ales în contextul unei vieţi trepidante. Dar el înseamnă doar o suspendare temporară a unor activităţi cotidiene, nu şi a rugăciunii, a postului sau a altor îndatoriri duhovniceşti. El presupune odihnă, nu petreceri. În vacanţe căutăm un pic de destindere, iar nu distracţie. Pentru o familei creştină, un concediu petrecut cât mai departe de locul în care trăieşte este o şansă în plus de a întări comuniunea, de a-şi reevalua viaţa, de a comunica şi pe alte subiecte decât pe cele „de uz casnic”.
Când prohodim sufletul ce trece la cele veşnice, cel mai des pomenim cuvântul odihnă. Înseamnă că Raiul poate fi înţeles şi ca un soi de concediu perpetuu (dar unde odihna este activă, nu pasivă). Pe pământ fiind, avem şansa de a pregusta din această odihnă, după cum ne încredinţează Domnul Hristos: „Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi Eu vă voi odihni pe voi” (Matei 11, 28). Încât, adevăratul concediu este nu cel pe care-l luăm anual ‒ bun şi acela, inclusiv ca simbol, ca întărire pe Cale ‒, ci acela pe care-L luăm în Domnul. El este Odihna inimilor noastre.
