„În pădure azi la noi
A fost mare tărăboi
Şi acum, la judecată
Toată lume-i convocată.
Vinovatul e-un arici,
Mic, cu ochii de sclipici,
Cu burtica rotunjoară
Şi ţepos din cale-afară.
Pe banca de acuzare
Stă cu mare indignare
Coana vulpe cea roşcată.
Completul de judecată
Stă pe-o buturugă-naltă
Şi îl are-n frunte, drept,
Pe bursucul înţelept.
Toată lumea se aşează
Şi procesul debutează.
Vulpea, partea pârâtoare,
Se ridică în picioare:
– Eu, onorată instanţă,
Sunt o doamnă cu prestanţă
Blândă-n port şi în privire
Şi nu-mi ies uşor din fire.
Însă ieri ca niciodată,
Mergând eu la Metro-baltă
Ca să cumpăr nişte peşte,
M-am trezit că se iveşte
Drept în faţă un arici.
Şi în ţepii lui de brici
Am băgat, fiind şi ceaţă
Laba mea din dreapta faţă.
Ce-a urmat, nu vă mai spun
Am căzut lată în drum,
Drept într-o băltoacă mare
Şi urât mirositoare.
Pălăria dantelată
Mi-a căzut pe ochi murată,
Iar umbrela a zburat
La un iepure în cap.
Iepurele cavaler,
Luând umbrela uşurel,
A venit ca să mă ţie,
Dar eu neagră de furie,
Nevăzând pe-altcineva,
C-ariciul nu mai era,
Mi-am vărsat focul pe el
Şi, prinzându-l frumuşel,
I-am trântit o labă bună,
De-a rămas cu dinţii-n mână
Deci de toate-aceste fapte
Îl declar după dreptate
Vinovat pe-ariciul care
Mi-a ieşit atunci în cale.
Dacă nu s-ar fi ivit
Și nu m-ar mai fi rănit,
Eu nu m-aş fi mâniat
Şi nici nu l-aş fi lăsat
Pe iepure fără dinţi.
Deci vă rog să chibzuiţi
Şi să pedepsiţi îndat’
Pe ariciul vinovat.
Completul de judecată
Vrând şi partea acuzată
S-o asculte, pe arici
Îl întreabă: Tu ce zici …?
Dar ariciul tace mâlc,
Sau poate tace cu tâlc…
După două ceasuri bune
De deliberări comune,
Completul de judecată
Citeşte sentinţa dată:
Vinovată-i vulpea care
A lăsat să se strecoare
În casa inimii sale
Trei patimi vătămătoare:
Mândria, boala străbună,
Mania, fiica ei bună
Şi-ndreptăţirea de sine.
Toate trei sunt patimi fine
Care-n inima se-ascund
Şi se-arată când şi când.
De-ar fi fost duhovnicească
Vulpea ca să se smerească,
Ar fi zis c-a ei e vina,
Nu ariciul cu pricina
Şi că i se-ntâmplă toate
Pentru ale ei păcate.
Nu ariciu-i vinovat
Că dânsa s-a mâniat.
El chiar i-a făcut un bine
Fiindc-a ajutat-o-n fine
Să-şi cunoască neputinţa
Şi să-nceapă nevoinţa
Curăţirii de păcat.
Deci ariciu-i achitat,
Iară vulpea drept canon,
A primit acum un tom
Din Mica Filocalie
Să citescă la chilie
-Adică la vizuină-
O învăţătură plină
De mare înţelepciune
Avva Dorotei, ce spune:
„Dar pentru că nu ne defăimăm pe noi înşine la orice, ba adesea găsim fel de fel de îndreptăţiri, ne asemănăm cu un vas foarte curat pe dinafară, iar înăuntru plin de rău-miros, din care, dând cineva cu pietricica şi spărgându-l, iese afară tot răul-miros. Deci vă întreb: acea pietricică a pricinuit răul-miros în vas sau numai i-a dat prilej să iasă afară? Asemenea este şi cel ce se îndreptăţeşte şi zice: eu şedeam cu pace şi cutare cuvânt al fratelui m-a tulburat. Lui i se pare că era liniștit, dar patima o avea în sufletul său şi nu o simţea.” ( Avva Dorotei- „Cuvinte şi învăţături de suflet folositoare”)
Poezia Ariciul– „Poezii cu iz de Filocalii”, Ediţie îngrijită la Mănăstirea Diaconeşti, Editura Bonifaciu
