Arta ca monument al despărțirii omului de Dumnezeu (II)

Arhim. Savatie Baștovoi

Atunci când Dumnezeu a fost scos din universul spiritual al omului s-a produs o catastrofă firească, prin care s-a încălcat legea gravitației. Într-o societate în care pierderea primei ediții a “Florilor răului” lui Baudelaire se predă în școli văzută ca un act de vandalism, iar despre proorocul David se învață după sculptura lui Michelangelo, credem că ceea ce a avut de suferit este în primul rând simțul realității. Alienarea personala a artistului se proiectează treptat asupra societății și devine alienare colectivă.

Mâzgâlelile postmoderniste care zece ani în urmă revoltau pe orice om normal, astăzi sunt pe toate copertele caietelor și manualelor școlare sau lipite ca abțibilduri pe frigidere. Ba mai mult, tapetele cu astfel de motive, care imită zidurile sau gardurile mâzgâlite din orașe, decorează în mod normal camerele apartamentelor. Pe mașini abțibilduri care imită o pată de vopsea scăpată din greșeală! Nu mai vorbesc de hainele pe care le poartă nu numai tinerii, ci și pensionarii. Nu demult orice tânăr ar fi considerat o mare rușine să umble cu pantalonii rupți, astăzi și-i rupe singur. Nu doar femeile, ci și bărbații se vopsesc ca clovnii. Câțiva ani în urmă să ieși cu cârnatu-n strada era un act de bădărănie, astăzi ies și cu cartofii prăjiți și se mândresc. Sub ochii noștri și cu noi înșine se petrece o alienare totală. Trăim printre panouri care fac reclamă la tampoane femeiești și prezervative. Ne uitam cu admirație cum o femeie în televizor își rade părul de pe picioare sau își găurește cariile. Ne-am coborât în mizeria pe care se rușina să o spună până și soția soțului. Douăzeci de ani în urmă, acestea ar fi fost scene de comedie franțuzească, astăzi ele sunt viața noastră. Ne-am îndobitocit atât de tare încât nu mai știm să ne folosim propria libertate. Despre ce libertate vorbește omul contemporan, atunci când zece ore pe zi se uită la filme în care prin hohote de râs i se dictează când să râdă? Unde e scara valorilor? Unde sunt idealurile? Da, omul a scăpat de sub “tirania religiei”! Arta a învins! A triumfat asupra religiei! Numai că, la rândul ei, a devenit ea însăși religie, o religie vicleană și tiranică. O religie a distrugerii. Trăim într-o societate tiranizată de artă.

Artistul ca erou care salvează sufletul încătușat de dogmele religioase este un produs al apusului, al Italiei catolice. Renașterea nu a apărut în Grecia ortodoxă, de exemplu, cultura care a suferit de antropocentrism, până la creștinare, nu în mai mica măsură decât cea Romană. Ortodoxia nu a asuprit niciodată cultura, ci dimpotrivă, a folosit-o în predica sa. Constantin cel Mare a fost un fin iubitor de cultură și și-a împodobit palatul cu lucrările artiștilor vremii. Să se vadă cuvântul Sfântului Vasile cel Mare către tineri, “despre felul cum să ne folosim de scrierile păgâne” și vom înțelege că în condițiile Bisericii canonice sufletul pur și simplu nu are de ce să se elibereze, căci toată libertatea i-a fost dată. În Ortodoxie nu există respingere, ci doar selecție. Nu cunoaștem în istoria Bisericii Ortodoxe nici un Savonarola. Credem că o întoarcere atât de ostentativă la motivele și idealurile artei romane de până la creștinare, adică la antropocentrismul și erotismul, cu scop pronunțat demitizant, cum a făcut-o arta Renașterii, a fost cu putință anume în contextul și datorită vieții dezordonate a clerului catolic din acea perioadă. Demitizarea s-a produs mai întâi în sânul așa-zisei biserici, prin încălcarea fecioriei impuse preoților (contrar învățăturii apostolice) și prin alte fărădelegi, cum ar fi, ucideri, jafuri, vinderea indulgențelor, infailibilitatea papală etc. Iar faptul că Michelangelo pictează personajele biblice goale este, desigur, o formă de parodiere a stării bisericii catolice. Goliciunea este, de fapt, a preoților. Artiștii bat fără nici un fel de scrupule toate idealurile creștine, pentru că au văzut aceasta la preoții și cardinalii catolici. Artiștii se revoltă, dar nu corectează. Pentru că ei înșiși erau la fel. Ei erau stricați și așteptau prilej bun pentru a-și da frâu stricăciunii. Și ei găsesc acest prilej: lupta împotriva minciunii. Dar sub masca nobleții ei vor săvârși răutate, atât pentru ceilalți, cât și pentru ei înșiși. Să nu uităm însă că acești artiști ai Renașterii, cât și mai târziu un Rouseau sau Diderot s-au revoltat și au căutat eliberare anume de mentalitatea catolică. Noi însă ne-am însușit ateismul lor pe nedrept, grație abilității propagandei ateiste, care s-a străduit să prezinte creștinismul ca pe un amalgam al aberațiilor întâlnite în toate confesiunile, confesiuni pe care Biserica Ortodoxa le blesteamă.

De cine ne eliberam noi, ortodocșii? De propria libertate. De Dumnezeu. Ne revoltăm împotriva noastră. Daca vom citi măcar trei pagini de dogmatica ortodoxa vom vedea că ne-am batjocorit pe noi înșine, fără să știm și, desigur, fără să vrem. Dogmele ortodoxe formulează năzuințele cele mai nobile pe care le poate avea un om și exprimă forma desavârșită a gândirii logice. Atunci când Fericitul Augustin a cunoscut Biserica el s-a rușinat și a zis: “Mulțumesc Ție, Doamne, că ceea ce am hulit eu nu a fost Biserica Ta, ci numai închipuirea mea greșită despre ea”. Dacă omul-artist revoltat împotriva dogmelor Bisericii ar citi aceste trei pagini de dogmatică el ar afla că în ortodoxie există dogma despre voința liberă a omului pe care nici măcar Dumnezeu nu poate s-o încalce. Există dogma despre asemănarea omului cu Dumnezeu, care presupune în om, pe lângă altele, și însușirea de a crea sau recrea. Ce va rămâne atunci din filosofia lui despre tirania dogmelor? Dogma vine și zice: “folosește-ți voința liberă, nu te lăsa tiranizat de ideea curentului X, nu zăbovi în neștiința, eliberează-te!” Omul se teme sa afle că ceea ce a gândit el despre Dumnezeu este fals. Că Dumnezeu s-ar putea dovedi a fi bun. Omul se teme să meargă la întâlnire cu Cel pe care L-a vorbit de rău mai înainte de a-L fi cunoscut. Omul e mândru, el se teme sa se întâlnească cu Creatorul. Pentru că el a furat hainele Lui și a mers cu ele la bal. El a furat numele Lui și a scos bani din bancă și a semnat afaceri care nu-i aparțin. Omul a făcut datorii enorme și s-a lăudat tuturor că este el stăpânul. Iar acum el a aflat ca Adevăratul Stăpân l-a chemat la El și înnebunește de rușine. El își caută motive pentru a se mai reține. El inventează minciuni. El se împotrivește și vorbește de rău pe Stăpân. Pentru că el crede că Stăpânul îl cheamă ca sa-l mustre. Stăpânul însă îl cheamă ca să-l facă moștenitor.

Artistul se revoltă cerându-și dreptul de a desena oameni pe hârtie. Dumnezeu, însă, ne cheamă să ne recreăm pe noi înșine, să zidim o făptură nouă. Artistul își cere dreptul de a-și imagina ce este dincolo de stele. Dumnezeu ne invită să ne facă puternici să mutăm cerul și pământul cu palma, cum a făcut Ilie. Artistul își cere libertatea de a bea rachiu de prune la un vernisaj cu femei stafidite, iar Dumnezeu îl invită să stea la sfat cu îngerii. Ce rău ne vrea Dumnezeu?

Lumea a sărăcit enorm datorită mentalității sale “artistice”. Omul modern suferă de sindromul Midas, totul de ce se atinge se preface în artă. Viața însăși a devenit o artă, o artă proastă. Omul nu-și mai trăiește viața sa reală, ci o viață virtuală. El este tiranizat de idei care îl smulg realității. El este hărțuit de aceste idei, oricât de frumoase n-ar părea ele. Dar poate ca ele sunt prea frumoase, inutil de frumoase? Nici măcar. Cum frumusețea și scumpetea aurului a devenit blestem pentru Midas, tot așa arta a devenit blestem pentru noi. Cum aurul în sine nu are nici frumusețe, nici folos, ci numai prin ceea ce se poate obține pe el, prin convenție, este folositor, așa si arta este fără vreun folos. Și așa cum Midas ar fi dat un munte de aur pentru un pahar de apă, tot așa și noi, va veni vremea când nu vom putea schimba toată frumusețea lumii pe un gât de “apă vie” (Ioan 4, 10) pe care ne-a adus-o Hristos.

Arta n-ar trebui sa fugă de cunoaștere, așa cum se întâmplă în arta modernă, când aceasta s-a detașat de filosofie, adică de rațiune, și construiește un fals limbaj al emoțiilor și sentimentelor. Nu trebuie să fie nici ermetică și ocultă, cum propovăduiesc unii. Ci în toate trebuie să fie clară ca diamantul, prin aceasta să-și motiveze dreptul la existență. În genere, nici o activitate umană n-ar trebui să fie îndreptată împotriva cunoașterii. Cunoașterea este cel mai nobil scop la care am fost chemați. “Cu cât cunoști mai mult, cu atât iubești mai mult”, spunea Da Vinci. Și ea începe de la a te cunoaște pe tine însuți. Înțeleptul Socrate, cunoscându-se pe cât i s-a putut, până la Hristos, “a cunoscut că nu cunoaște”. “Eu știu că nu știu”, iată începutul înțelepciunii, drumul smereniei. Căci după ce vom descoperi că în noi nu este plinătatea cunoașterii, ne vom îndrepta să o căutam acolo unde ni s-a spus că este – în Dumnezeu. Iar după ce ne vom convinge că Dumnezeu este Cunoașterea, Îl vom aduce în inimile noastre, după cum El Însuși a făgăduit. Și așa vom ajunge să ne cunoaștem cu adevărat pe noi înșine, ca ființe capabile de îndumnezeire. Ca temple în care a iubit să se sălășluiască Dumnezeu, pentru a ne umple de putere și nemurire în veac!

Total
1
Shares
Previous Post

Calea dragostei prisositoare

Next Post

De ce mă rog?

Related Posts