Avem atâtea arme luminoase de la Hristos. Avem mai ales rugăciunea, care este arma noastră cea mai tare. Când monahul are neîncetat trezvia și rugăciunea, cu harul lui Dumnezeu, trece ușor peste greutăți. Trezvia îl povățuiește; ia aminte aici, ia aminte acolo, aici este demon, acolo cursă, acolo groapă; ia aminte! Iar atunci când vine în contradicție cu demonul, ia arma rugăciunii și astfel se deschide drumul liber. Însă atunci când nu există trezvie, cădem precum orbul peste vrăjmaș, în cursă, în groapă. Când cineva nu are trezvie, nu are nici rugăciune. Cred că atunci când există acestea două împreună, una o ajută pe cealaltă.
Adeseori trebuie să facem socoteala, autoconcentrare, să facem control asupra noastră înșine. „Oare pășesc corect? Nu cumva sunt prins de o patimă? Inima mea este izbăvită de patimi sau este undeva robită?”. Și dacă acest lucru mă ajută și mă văd pe mine însumi că sunt biruit, să mă silesc să mă îndrept. Și silirea este un pas spre îndreptare, spre izbăvire. Fiecare monah trebuie să se liniștească din partea gândurilor și să nu primească simțiri păcătoase. Să aibă această pomenire a morții și a răspunsului la Judecată. „Ce va spune Hristos despre această faptă a mea? Cum o voi îndreptăți înaintea Lui?”.
Trezvia așadar pe calea acestei vieți ne va ajuta să ne aflăm în ceasul morții, care este clipa cea mai grea a vieții omului, într-o stare satisfăcătoare, cu conștiința liniștită. Aceasta va fi îngerul mângâietor în acel necaz și întristare a morții, fiindcă acest ceas este foarte greu pentru toți. „Vai, cătă frică îi este sufletului când se desparte de trup! “Vai câtă luptă are sufletul când se desparte de trup! Vai, cât lăcrimează atunci și nu are cine să-i ajute! Către îngeri își ridică ochii, către oameni se uită, dar nimeni nu-l poate ajuta.” Nimeni nu-l poate ajuta în acel ceas, decât faptele bune și conștiința curată. Nici îngerii nu pot să ajute, fiindcă aceștia caută să afle fapte bune să le prezinte ca și credit, ca să ajute sufletul ce iese din trup.
Când îngerii suiau sufletul Teodorei s-au îngreuiat. Și dacă nu ar fi ajutat mijlocirile Sfântului Vasilie, starețul ei, nu ar fi trecut vămile. Îngerii spuneau singuri: „Dacă nu am fi avut ajutorul Sfântului Vasilie, cu greu ne-am fi descurcat cu demonii”.
Mereu să cugetăm la ceasul morții. Ne întindem să ne culcăm; cu pomenirea morții să adormim, deoarece somnul este o închipuire a morții. Așa cum cădem pe patul nostru, tot astfel vom cădea pe năsălie. Iar când ne vom trezi și vom ridica ca să lucrăm, din nou cu pomenirea morții să lucrăm. În fiecare clipă să trăim moartea, să cugetăm la ea și astfel viața noastră va fi cu siguranță trezvitoare. „Amintește-ți de cele de pe urmă ale tale și în veac nu vei păcătui”.
Este foarte folositor să se afle cineva lângă muribund. Căci se gândește că nici el nu poate să evite acest ceas și că și el va ajunge în aceeași stare. De multe ori moartea este foarte dureroasă și grea.
A fost întrebat Avva Agaton:
– Avva, nu ai nădejde în faptele tale, că te vei mântui?
– Nu, le-a răspuns el.
– Dar de ce, Avva, de vreme ce faptele tale sunt atât de bogate și ascetice? Dacă tu nu te vei mântui, atunci cine se va mântui?
– Eu, pe cât am putut omenește, m-am străduit să fiu plăcut lui Dumnezeu, dar nu știu dacă faptele mele au plăcut lui Dumnezeu. Când voi merge acolo și voi auzi din gura Sa că faptele mele sunt bune și mântuitoare, atunci voi crede aceasta.
Marele Antonie, când a simțit că a venit ceasul său să plece, plângea și a spus fiilor săi duhovnicești ca un sfat: „Aduceți-vă aminte de moarte, căci această pomenire nu m-a lăsat niciodată să-mi neglijez îndatoririle mele”. Sfânta Irina de Hrisovalant plângea de asemenea înainte de moarte. Pot să spun că puțini oameni sfinți au trecut de moarte bucuroși sau fără durere, fiindcă firea morții înseamnă durere.
Dacă Sfinții întâmpinau și întâlneau astfel cu frică moartea, noi păcătoșii – și primul sunt eu cu atâtea responsabilități – cu atâtea greutăți pe care le port, ce voi face în ceasul acela? „Plâng și mă tânguiesc, când cuget la moarte”. Dar, părinții mei, singurul lucru pe care îl cred este că mai întâi Harul lui Dumnezeu și apoi conștiința liniștită ne va ajuta să depășim greutatea morții.
Dacă vom lua aminte la viața noastră, dacă facem ascultare la ce ne dictează conștiința potrivit legii, ar trebui să primim destul ajutor în acel ceas greu. Să nu uităm destinația noastră. Cu trezvie, cu rugăciune și cu pomenirea morții să înaintăm având ajutorul lui Dumnezeu și puterea nevăzută a îngerului păzitor și a sfinților. Și să nădăjduim că vom ajunge la sfârșitul căii, fără să fim prinși de vreun demon. Suntem păcătoși, suntem neputincioși, suntem oameni din veacul al optulea. Și de aceea avem o deosebită compătimire din partea lui Dumnezeu.
Să ne cerem mereu în rugăciunea noastră de la Dumnezeu și Maica Domnului să ne ajute să depășim toate cursele, să biruim pe diavolul și să ajungem biruitori la marea noastră destinație, unde ne vom încununa. Amin.
Fragment din cartea Arta mântuirii, ce a apărut la Editura Evanghelismos.
