Untitled1

În Capadocia cea născătoare de Sfinţi s‑a născut şi a adormit preotul Vasilie. Potrivit mărturiilor consă­tenilor săi, s‑a născut în satul Kontzuk sau Goltzuk (Limna), care se află la 65 km nord-nord-vest de Cezareea. De aceea îl şi numeau „Părintele Vasilie Kontziklis”, ca să‑l deosebească de mulţi alţii care aveau acelaşi nume.Vasilie Kontziklis a luat-o de soţie pe Sultana din satul Sarmusakli (Hamindie). Au dobândit patru băieţi şi mai multe fete.

Vasilie, înainte de a deveni preot, a trăit pentru un timp împreună cu asceţii care se nevoiau prin părţile sale, de la care a învăţat să postească cu asprime şi să se roage mult. Acestea le‑a păzit şi în slujirea sa preoţească de mai târziu. Având sădită în el înclinaţia către preoţie, a fost hirotonit preot în jurul anului 1830[2] în satul Ţat, care este cel mai nordic dintre satele greceşti din Capadocia şi care se află dincolo de râul Ali. În acest sat trăiau împreună creştini, turci şi armeni. După genocidul armenilor din 1915 şi stabi­lirea cerchezilor în casele armenilor, creştinii, fiind siliţi, au plecat din sat şi s‑au stabilit în satul grecesc turcofon Taslik, aflat la 31 km sud de Ţat.

Părintele Vasilie avea frică de Dumnezeu, evlavie, multă credinţă şi dăruire de sine în îndatoririle sale preoţeşti. A primit de la Dumnezeu darul de a‑i vindeca pe cei bolnavi, şi astfel faima sa s‑a întins în toată Capadocia. Alergau la el ca să se vindece atât creştini, cât şi turci.

În munţii din vecinătatea Pontului trăia un pustnic sfânt, al cărui nume nu s‑a păstrat. Acestuia i s‑a arătat într‑o noapte Îngerul Domnului şi i‑a spus: „A venit timpul să te odihneşti de ostenelile nevoinţei tale. Domnul te cheamă lângă El. În Vinerea cea Mare, seara, vei veni în Rai. Să te pregăteşti şi să te împărtăşeşti cu Sfintele Taine trei Duminici la rând!”. Pustnicul, după ce s‑a încredinţat că într‑adevăr fusese Îngerul Domnului şi nu o înşelare demonică, a făcut ceea ce îi spusese Îngerul şi s‑a dus la Părintele Vasilie, preotul satului Ţat. I‑a povestit cele întâm­plate şi ia cerut Sfânta Împărtăşanie. Atunci Părintele Vasilie l‑a împărtăşit, după care pustnicul i‑a spus că va veni şi Duminica următoare.

Părintele Vasilie, vrând să se încredinţeze de sfin­ţenia pustnicului, Duminică seara, când acela trebuia să vină, a zăvorât bine uşile şi şi‑a slobozit câinii care erau cam sălbatici. De îndată ce s‑a înnoptat, a venit sfântul pustnic şi îndată s‑au deschis înaintea sa uşile zăvorâte; câinii nu au lătrat şi nici nu s‑au mişcat din locul lor.

Părintele Vasilie, care îl aştepta, l‑a întrebat cu mirare cum de s‑au deschis uşile. Atunci pustnicul i‑a răspuns:

–   Pentru noi zăvoarele nu au putere. Să mergem în biserică ca să mă împărtăşeşti.

După ce l‑a împărtăşit, Părintele Vasilie l‑a între­bat:

–   Sfinte al lui Dumnezeu, spune‑mi unde locu­ieşti, ca să venim şi să săvârşim cele pentru înmor­mântarea ta?

–   Nu este nevoie, i‑a răspuns pustnicul. Leii lui Dumnezeu vor veni să‑mi sape mormântul.

–   Ce mâncaţi voi? l‑a întrebat Părintele Vasilie.

–   Dumnezeu ne trimite mană din Cer şi ne hrăneşte.

–   Data viitoare când vei veni, adu‑ne şi nouă o bucăţică de mană ca anaforă, ca să avem şi noi binecuvântarea lui Dumnezeu, precum şi o carte din cele pe care le citiţi, ca s‑o am ca amintire în această lume înşelătoare.

În Duminica următoare pustnicul cel sfânt a venit din nou, iar Părintele Vasilie l‑a împărtăşit pentru ultima oară. Înainte de a se despărţi, pustnicul i‑a dat din hrana sa spunându‑i:

–   Ia această mană! Să mănânci o bucată, iar pe cealaltă să o pui în hambarul tău, ca să ai binecuvân­tarea lui Dumnezeu, să fie întotdeauna plin de bună­tăţi şi să nu lipsească niciodată pâinea din casa ta.

Apoi a scos din traistă o carte legată în piele şi dându‑i‑o Părintelui Vasilie, i‑a spus:

–   Ia această carte[3] şi pe toţi câţi îi vei lega să fie legaţi, iar pe câţi îi vei dezlega, să fie dezlegaţi.

Împreună cu această carte, pustnicul i‑a dat binecuvântarea sa şi într‑un fel oarecare l‑a făcut moştenitor al harismelor pe care le primise de la Dumnezeu. De atunci nu s‑a mai arătat.

Toate acestea s‑au făcut cunoscute în satele creş­tineşti dimprejur. Mai târziu, l‑au chemat pe Părintele Vasilie în satul Taslik, în care se mutaseră deja creştinii din Ţat, ca să liturghisească acolo, iar el a primit. Taslik se găseşte dincolo de râul Ali şi este aşezat la 57,5 km nord‑est de Cezareea. În 1924 avea 154 de familii, numărul locuitorilor fiind de 775 de greci ortodocşi ce vorbeau turca.

În Taslik lucrarea Părintelui Vasilie a sporit mult. Mergea acolo unde îl chemau oamenii îndureraţi şi îi ajuta cu harisma pe care o primise de la Dumnezeu. Dimineaţa şi seara făcea slujbă în biserică, iar ziua primea în casa sa oameni îndureraţi şi îi vindeca.

Bani nu primea pentru tămăduirile pe care le făcea. A rămas până la sfârşit sărac şi neiubitor de argint. Pătimea împreună cu cei suferinzi şi de multe ori plângea pentru oamenii nefericiţi. El însuşi sufe­rea de o rană la picior, pe care o îngrijea nora sa Despina. Din pricina acestei răni şchiopăta uşor şi din această cauză unii îl porecleau în turcă Topal‑keis, adică „preotul şchiop”.

În fiecare an, în timp ce la Taslik ploua, în satele învecinate era multă secetă. Semănăturile şi copacii au început să se usuce, iar animalele să sufere din pricina lipsei de apă. Atunci locuitorii acelei regiuni s‑au gândit că numai Părintele Vasilie putea să‑i izbăvească. Câţiva dintre ei au mers şi l‑au rugat să vină ca să‑i ajute. Atunci el a mers împreună cu ei şi a spus mulţimii adunate ce îl aştepta să‑l urmeze cu toţii pe o mică colină ca să se roage lui Dumnezeu să trimită mult‑dorita ploaie. De îndată ce au ajuns pe acel deal, le‑a spus să îngenuncheze cu toţii, iar el a început să citească rugăciuni. Peste puţin timp au început să apară pe cer primii nori, să cadă primele picături, după care a plouat pentru multă vreme.

Într‑o zi, Părintele Vasilie stătea şi discuta cu nişte bătrâni pe balconul casei sale cu două etaje. La un moment dat le spune:

–   Priviţi către As Punar[4]! Vedeţi un turc călare pe un măgăruş? Este sărac, chinuit, bolnav şi vine la mine ca să‑i citesc o rugăciune, fiindcă suferă. Are în traistă vreo 40 de bani ca să mi‑i dea ca răsplată pentru rugăciunea pe care i‑o voi citi.

Bătrânii au rămas uimiţi, s‑au privit unul pe altul şi au spus:

–   Dacă acestea, Părinte Vasilie, sunt aşa cum le spui şi cunoşti toate acestea, atunci tu eşti Sfânt.

Aşteptau toţi cu nerăbdare venirea turcului. Când a ajuns, acesta i‑a salutat pe cei aflaţi acolo printr‑o plecăciune până la pământ. Părintele Vasilie i‑a răspuns la salut şi l‑a întrebat ce voia. Acela i‑a spus:

–   Ah, părinte‑efendi, vin de departe şi multe sufe­rinţe am. Simt multă durere. Nu pot să dorm nici noaptea, nici ziua. Am venit să‑mi citeşti o rugăciune din sfânta carte pe care o ai, poate voi afla tămăduire.

După ce Părintele Vasilie i‑a citit o rugăciune, îndată i‑au încetat durerile. Acela, din recunoştinţă, a scos din traista sa 40 de bănuţi şi voia să‑i dea preotului, căruia neîncetat îi mulţumea.

–   Ce sunt ăştia? l‑a întrebat preotul, ca şi cum nu ar fi ştiut nimic.

–   Părinte‑efendi, ăştia sunt 40 de bani, plata ta.

–   Bine, fiule, dar cu 40 de bani prinde rugăciunea? Nu ai şi alţi bani la tine?

–   Aman, părinte‑efendi, te rog, primeşte‑i! Până şi pe ăştia i‑am împrumutat de la alţii.

–   Bine, nu te mâhni, căci am glumit. Am vrut să te necăjesc puţin. Păstrează‑i! Vino acum să mănânci şi să te odihneşti.

Apoi turcul a plecat tămăduit şi mulţumit, iar Părintele Vasilie i‑a dat pâine şi sare pentru copiii săi.

Acest sfânt şi ales liturghisitor al Celui Preaînalt, cu harisma sa făcea ca dreapta noastră Credinţă să fie respectată de cei de alte credinţe. Şi astfel, prin minunile pe care le lucra dumnezeiescul Har, Se slăvea Numele Adevăratului Dumnezeu.

Fiul cel mare al Părintelui Vasilie era logodit cu Sultana Kulaxizoglu, fiica lui Avraam şi a Elenei (părinţii lui Nicolae Kulaxizoglu, cel care a povestit întâmplarea). Sultana avea între podoabele ei de aur şi un colier cu douăzeci de monede de aur de mare valoare. Într‑o zi a văzut că îi lipseşte acest colier. În acea vreme trăia în aceeaşi casă şi familia unchiului ei, Sava, care avea şi acesta două‑trei fete. Atunci au început bănuielile şi fiecare se întreba cine putea fi cel care furase monezile de aur. De aceea, domnea în casă o atmosferă potrivnică. Căutau colierul şi nu reuşeau să‑l găsească. În dimineaţa următoare mama Sultanei a mers la Părintele Vasilie ca să‑l întrebe ce să facă. L‑a găsit citind Vechiul Testament. După ce s‑au salutat, Părintele i‑a spus:

–   Ia aminte, cuscră, să nu judeci pe nimeni pe nedrept şi astfel să te osândeşti. Comoara pierdută nu o fură nimeni. Noaptea un şoarece a târât colierul ca să‑l ducă în culcuşul său, dar nu a putut să‑l tragă în întregime. Mergi la casa ta, deschide cufărul şi o să‑l găseşti!

Când s‑a întors la casa ei, toţi o aşteptau cu nerăbdare. Au ajutat‑o să tragă cufărul şi, uimiţi, au văzut cu toţii acel colier în gaura de şoarece care era făcută în peretele de lut. Atunci s‑au minunat cu toţii de harisma Părintelui Vasilie.

Altădată au venit doi turci să se vindece. Unul avea la el cinci groşi[5], iar altul un groş. Părintele Vasilie i‑a văzut de departe şi din nou le‑a spus dinainte bătrânilor satului, care discutau între ei, de ce vin turcii. Când au ajuns la casa sa, turcul care avea cinci groşi era mai îndrăzneţ, fiindcă avea mai mulţi bani, pe când celălalt era mai şovăitor şi mai temător. Părintele Vasilie îi spune acestuia din urmă:

–   Vino înăuntru, nu te ruşina! Şovăi pentru că ai doar un groş, iar prietenul tău cinci?

Când turcii au auzit aceasta, au rămas uimiţi. Apoi i‑au spus:

–   Părinte‑efendi, multe s‑au auzit despre tine, despre cât bine faci lumii, dar pentru prima oară vedem un preot să cunoască gândurile oamenilor şi ce are fiecare în buzunar.

După ce i‑a citit fiecăruia rugăciunea potrivită, la sfârşit le‑a spus:

–   Acum, mergeţi cu binecuvântarea lui Dumnezeu! De vreme ce aveţi credinţă şi aţi făcut atâta osteneală să veniţi de departe, nu vă temeţi, Dumnezeu vă va tămădui.

Turcii au vrut să‑i dea banii, dar Părintele a refuzat să‑i ia, spunându‑le:

–   Sunteţi oameni săraci. Să cumpăraţi ceva pentru familiile voastre.

Bătrânii satului, care văzuseră toate acestea, i‑au spus:

–   Ei, Părinte Vasilie, nu ştim ce să spunem. Am rămas uluiţi. Ceva se întâmplă cu tine. Cum de ţi‑a dat Dumnezeu atâtea harisme?

–   Întotdeauna să vă rugaţi lui Dumnezeu cu credinţă şi evlavie, să păziţi poruncile Lui şi El vă va da Harul Său.

În satul Androniki un turc bogat avea un singur copil pe care îl iubea mult, dar care era bolnav. Suferea de o formă gravă de nebunie şi nu ştia ce face. Era foarte agresiv, spărgea tot, făcea pagube şi familia sa nu putea să‑l stăpânească. În cele din urmă tatăl său l‑a închis într‑o cameră, a încuiat uşa şi îi dădea de mâncare printr‑o ferestruică. Era atât de sălbatic şi de periculos, încât nimeni nu se putea apropia de el. Tatăl său îl dusese la medici şi la vrăjitori, dar nimeni nu‑l putea ajuta.

Auzise despre preotul făcător de minuni şi în deznădejdea sa s‑a gândit: „De ce stau, oare, şi aştept? Nu‑i mai bine să‑mi iau copilul şi să‑l duc la Părintele Vasilie la Taslik să‑i citească vreo rugăciune şi să se tămăduiască, aşa cum atâţia şi atâţia şi‑au găsit vindecarea la acest om sfânt?”.

Astfel, a chemat vreo zece tineri voinici care au reuşit să‑l lege fedeleş pe copil şi să‑l pună pe un măgăruş, legat de samar.

Sătenii din Taslik, văzând această privelişte, s‑au adunat din curiozitate la casa Părintelui Vasilie, ca să vadă dacă se va tămădui tânărul. Tatăl copilului a căzut la picioarele preotului plângând şi rugându‑l:

–   Părinte‑efendi, am acest copil scump care a înnebunit şi pe care nu‑l pot stăpâni. Loveşte, sparge şi toţi se tem de el. Am auzit despre sfinţenia ta şi am venit la tine ca să‑l tămăduieşti. Fie‑ţi milă de mine şi dăruieşte‑i sănătate copilului meu, iar mie bucurie şi eu îţi voi da tot ce doreşti.

–   Linişteşte‑te, fiul tău se va face bine, i‑a răspuns Părintele.

Când au adus pe copil înaintea lui, Părintele Vasilie şi‑a pus epitrahilul şi a început să citească rugăciuni din Moliftelnicul pe care i‑l dăruise acel pustnic. Apoi l‑a însemnat în chipul Sfintei Cruci şi a spus tatălui copilului să‑l dezlege, căci acum era liniştit. Părintele l‑a prins de mână, l‑a ridicat în picioare şi i‑a spus:

–   Fiul meu, din această clipă eşti vindecat, nu mai ai nimic. Să fii un copil bun şi cuminte, să‑i iubeşti pe părinţii şi pe semenii tăi. Mergi cu binecuvântarea lui Dumnezeu!

Atunci tatăl cel bogat a căzut la picioarele lui mulţumindu‑i şi aducându‑i multe daruri, pe care, fireşte, Părintele Vasilie nu le‑a primit.

Odată au adus din Cezareea un demonizat. Deşi părea liniştit, izbucnea în strigăte şi făcea spume la gură. L‑au adus legat şi Părintele Vasilie le‑a spus să‑l ducă în camera sa. I‑a scos pe toţi afară, a încuiat uşa şi a început să citească exorcisme. Însă un nepoţel de‑al său, în vârstă de vreo patru‑cinci ani, s‑a ascuns în cameră şi a urmărit tot ce s‑a întâmplat, după care le‑a povestit celorlalţi. Părintele Vasilie citea exorcis­mele, poruncind demonilor să plece, şi de fiecare dată când lovea cu piciorul în podea, copilaşul vedea ieşind demonii pe gura demonizatului sub chipul unor şoareci. Exorcismele au durat mult, iar copilul, văzând camera umplându‑se de şoareci (care erau demoni), a început să strige:

–   Bunicule, bunicule, casa noastră s‑a umplut de şoareci!

–   Nu te teme, copilul meu, ăştia nu sunt şoareci, vor pleca.

După ce Părintele a terminat de citit exorcismele, demonizatul s‑a liniştit şi a adormit. Când s‑a trezit, i‑au dat mâncare şi apă. Şi‑a recunoscut rudele şi a început să povestească liniştit ce suferea din partea demonilor. Îi mulţumea lui Dumnezeu că l‑a izbăvit de această mucenicie. I‑au mulţumit Părintelui Vasilie, i‑au sărutat mâna şi au plecat.

Odată, într‑o noapte, Părintele Vasilie se întorcea în sat, călare pe cal, de la un prieten al său armean, Hamberaga Ehmaloglu, un om foarte bun din Kemerek. Distanţa dintre Taslik şi Kemerek era de patru ore. Ajungând în locul numit Eitelik, care înseamnă „Gaură bună”, a căzut între doi tâlhari, fără ca aceştia să‑l cunoască. Când Părintele s‑a apropiat, i‑a văzut şi a făcut asupra lor semnul Sfintei Cruci. Atunci aceia au înţepenit. Părintele a trecut printre ei, dar după ce s‑a depărtat, i s‑a făcut milă de ei şi i‑a dezlegat de legătura lor.

Tâlharii au început să se întrebe ce se întâmplă şi fiecare povestea celuilalt cum, deşi voia să‑l prindă pe călăreţul ce trecea, nu putea să se mişte, căci ceva îl ţinea legat. Atunci s‑au gândit că acesta care trecuse nu putea fi altcineva decât Părintele Vasilie din Taslik. Şi‑au dat seama de gravitatea păcatului pe care îl săvârşiseră şi îndată au alergat la Taslik, l‑au găsit pe preot şi i‑au cerut iertare. Acesta i‑a iertat şi le‑a dat să mănânce, însă i‑a sfătuit să înceteze jafurile şi să trăiască cinstit din munca lor. Tâlharii i‑au sărutat mâna şi au plecat, pocăindu‑se.

Nenumăratele minuni pe care Dumnezeu le săvârşea prin Părintele Vasilie au ajuns cunoscute în întreaga Capadocie. De aceea mulţi alergau la el să se tămăduiască. Aceasta însă s‑a făcut pricină ca unii să‑l invidieze, deoarece credeau că el se îmbogăţea, în timp ce el nu primea bani pentru vindecările săvâr­şite. Au mers la mitropolitul Cezareii şi l‑au clevetit spunând că este un mare fachir care face vrăji bolnavilor. Mitropolitul nu a cercetat dacă aceste clevetiri sunt adevărate, ci le‑a crezut şi l‑a pedepsit pe Părintele Vasilie cu oprirea de la slujbă. Atunci el a încetat să mai liturghisească şi să citească rugăciuni bolnavilor. Biserica satului lor, închinată Sfântului Gheorghe, în Duminici şi sărbători rămânea fără Sfânta Liturghie. Această oprire de slujbă a ţinut trei luni şi a fost dezlegată în felul următor:

În acea vreme în satul vecin, Rumkavak, aflat la 5,5 km de satul Taslik, fusese zidită o biserică nouă, iar episcopul a venit ca s‑o sfinţească. Cu această ocazie a cercetat şi satele eparhiei sale. Pe când se afla la Rumkavak, a mers o comisie din Taslik, împreună cu preşedintele Avraam Kiaia şi cu alţi membri, să‑l roage pe episcop să dezlege oprirea de la slujbă a Părintelui Vasilie. Episcopul a fost de acord să vină la Taslik şi să cerceteze chestiunea la faţa locului. A venit împreună cu diaconul său călare pe cai, aşa cum obişnuia, şi s‑a oprit la casa lui Hagi‑Onimfios, care era cel mai bogat om din sat şi epitrop al bisericii. Episcopul a fost întâmpinat de tot satul, i‑au sărutat mâna, dar şi‑au arătat şi nemulţumirea lor pentru faptul că îl pedepsise pe Părintele Vasilie. De la această primire Părintele Vasilie lipsea, căci, ca unul ce era pedepsit, evita să se arate lumii. De aceea stătea în casa sa.

În timp ce se făceau cercetările, episcopul a fost înştiinţat că animalul său zăcea la pământ şi gemea, tremura tot şi se primejduia să moară. Au încercat să‑l îngrijească, i‑au dat să mănânce, au adus medici veterinari, dar starea animalului se înrăutăţea. Epis­copul, fiind neliniştit, l‑a trimis pe diaconul său să citească o rugăciune, dar calul nu şi‑a revenit. Atunci s‑a dus însuşi episcopul, i‑a citit o rugăciune, dar starea animalului se îndrepta spre mai rău.

Locuitorii din Taslik ştiau că astfel de boli erau tămăduite cu uşurinţă de către Părintele Vasilie. De aceea i‑au propus episcopului să‑l cheme, dar acesta nu a primit. Atunci i‑au spus:

–   Ascultaţi, Prea Sfinţite! De atunci de când acest om a venit aici, nici animalele noastre şi nici oamenii nu au murit de boală. Binecuvântarea lui ne vindecă pe toţi.

Atunci episcopul a primit să fie chemat, dar Părintele Vasilie nu s‑a dus, ci a spus:

–   Oare preotul binecuvintează înaintea arhiere­ului?

Au trimis apoi pe un altul, dar iarăşi a refuzat. Episcopul îl aştepta neliniştit, fiindcă vedea primejdia care îl aştepta pe calul său. Atunci a mers însuşi Avraam Kiaia ca să‑l roage să vină şi astfel să vadă episcopul cu ochii săi că Părintele Vasilie slujeşte lui Dumnezeu, iar nu diavolului, şi aşa să deschidă biserica ce fusese închisă, iar poporul să nu mai stea fără Sfânta Liturghie.

În cele din urmă Părintele Vasilie s‑a lăsat con­vins. A luat Molitfelnicul pustnicului şi s‑a dus direct în grajd. Mulţimea aştepta afară neliniştită. Părintele Vasilie a început să citească o rugăciune, iar episco­pul, din curiozitate, s‑a dus în spatele lui ca să vadă ce rugăciune citeşte. Părintele Vasilie, în timp ce citea rugăciunea, s‑a oprit de trei ori şi a însemnat calul cu semnul Sfintei Cruci, atingându‑l uşor cu piciorul.

La sfârşit calul a sărit în picioare şi apoi a început să mănânce. Atunci Părintele Vasilie a urat calului însănătoşire, după care a plecat la casa sa. Episcopul, de bucurie, a uitat să‑i mulţumească. Când şi‑a reve­nit, a alergat după el şi l‑a rugat să‑l urmeze. L‑a apucat de mână şi l‑a dus la casa unde era găzduit, în timp ce lumea aştepta afară. Apoi a ieşit pe balcon împreună cu Părintele Vasilie şi adresându‑se popo­rului, a spus:

–   Fraţilor, rugăciunea pe care a citit‑o Părintele Vasilie am citit‑o şi eu, a citit‑o şi diaconul. Dumnezeu nu a ascultat rugăciunile noastre. Ceva se întâm­plă de sunt auzite rugăciunile lui. Aşadar, eu însumi îl voi spovedi acum pe părintele.

Şi după ce i‑a scos pe ceilalţi afară, l‑a spovedit. Apoi, ieşind afară, a spus poporului ce aştepta:

–   Ascultaţi, iubiţii mei! Acum nu Părintele Vasilie va cere iertare de la mine, ci eu voi cere iertare de la dânsul, fiindcă am dat crezare clevetirilor şi l‑am pedepsit cu oprirea de la slujbă. Harisma pe care a primit‑o de la Dumnezeu nimeni nu i‑o poate lua.

Apoi i‑a citit o rugăciune şi l‑a dezlegat de oprirea de la slujbă. În ziua următoare au deschis biserica satului şi au săvârşit cu toţii Sfânta Liturghie.

Acestea sunt doar câteva din multele minuni pe care Părintele Vasilie Capadocianul le‑a săvârşit asupra creştinilor şi turcilor.

Potrivit aprecierilor făcute pe baza mărturiilor rudelor sale[6] şi a consătenilor săi ce trăiesc astăzi, a adormit în anul 1900 şi a fost îngropat în satul unde a slujit, Taslik din Capadocia.

Veşnică să‑i fie pomenirea! Să avem binecuvân­tarea lui şi rugăciunile sale să ajute ca să se slujească din nou în Biserica Sfântului Gheorghe din Taslik, care acum este geamie! Amin.

Extras din cartea Asceți în lume, Editura Evanghelismos – 2009.



[1] Datele despre Părintele Vasilie ne‑au fost transmise de către nepotul său, domnul Mihail Papadopulos din satul „Sfântul Constantin” din Farsala (Capadocia), aşa cum acesta le‑a auzit povestite de Nicolae Kulaxizoglu. De asemenea, date despre Părintele Vasilie a adunat şi părintele Ioan Galanopulos, preotul slujitor al satului Thiriopetras Arideas, de la bătrânii unui sat ai cărui locuitori au venit acolo refugiaţi din Taslikul Capadociei.

[2] Se păstrează şi astăzi crucea de argint pe care o purta. În partea de jos a ei se află scris: „Preotul Vasilie – anul 1830”, iar în centrul ei este reprezentat un porumbel, simbolul Sfântului Duh. Această cruce o folosea şi ca pecete. Cu aceasta îi însemna în chipul Crucii pe bolnavi. Uneori o dădea bolnavilor să o poarte, iar alteori făcea cu ea agheasmă.

[3] Este vorba de un Molitfelnic scris în limba karamanlidică (adică în limba turcă cu elemente greceşti) ce se păstrează până astăzi ca odor.

[4] În turcă: fântână albă.

[5] Monedă de argint turcească.

[6] Dintre urmaşii Părintelui Vasilie care au venit în Grecia, unii poartă numele de familie Kontziklis, arătând astfel obârşia Părintelui Vasilie, adică faptul că era din satul Kontzuk sau Goltzuk, iar alţii, socotind mai important faptul că a fost preot, s‑au numit Keisoglu, care înseamnă „fiul preotului” (în limba turcă „keis” înseamnă „preot”, iar „oglun” înseamnă „fiu”). Mai târziu Keisoglu s‑a transformat în Papazoglu şi în Papadopulos („fiu de preot” în limba greacă). Acest nume de familie îl poartă astăzi cei mai mulţi dintre urmaşii săi. Aceştia, împreună cu consătenii lor, s‑au împărţit şi trăiesc astăzi în Thiriopetra Arideas şi în satul capadocian „Sfântul Constantin”. Ei păstrează cu evlavie povestirile legate de Părintele Vasilie şi au ca odor crucea lui şi Moliftelnicul pe care i l‑a dat pustnicul.