Ascultă un lucru care mi s‑a întâmplat mie

Tocmai acum în această clipă am primit scrisoarea ta și am citit cele din ea. Mă bucur pentru sănătatea ta și mă mâhnesc pentru mâhnirile tale.

Toate cele pe care mi le scrii, fiul meu, ți se întâmplă pentru că nu ai răbdare. Tu, fiul meu, Îl cauți pe Hristos și cauți să intri în Cetatea cerească. Pentru acesta se roagă Starețul tău, se roagă părinții, mă rog și eu, sărmanul, aici pe aceste stânci, iar Domnul ne ascultă pe toți. Dar pentru zdrobirea sufletului tău mândru, ca să se smerească și să lupte împotriva mâniei, furiei, enervării, egoismului, ți-a trimis un purice – această mică ispită – să te înțepe, să rabzi, să te irite, să înveți îndelunga-răbdare. Și încet-încet să potolești mânia, furia și tulburarea, înăbușind toate acestea înlăuntrul tău și nelăsând să iasă afară cuvânt aspru. Și atunci, acea putere a satanei, care se înăbușă înăuntrul tău o dată, de două ori și de mai multe ori, se depărtează și-l lasă pe om ca un miel blând și liniștit.

Ascultă un lucru care mi s-a întâmplat mie. Când eram în lume cu mulți mă certam. Aveam o inimă de leu. Însă dragostea lui Hristos m-a trântit la pământ. Dacă aș vrea să povestesc toate cele pe care le-am suferit în fiecare zi de la această patimă, ar trebui să scriu o carte întreagă. Fiindcă Dumnezeu, voind să mă slobozească, mi-a adus asupră-mi toate cele potrivnice, învinuiri nedrepte, ocări, ispitiri. Nu simple tachinări, ci ispite puternice, gată să mă ucidă. Și răbdând și înăbușind înlăuntrul meu pe satana prin nespusă răbdare, am primit slobozirea de rău.

Într-o iarnă grea m-a pândit ispititorul, ridicându-și toate meșteșugirile, așa cum știe el să ispitească și Dumnezeu să pună la încercare. Și după ce a făcut vreo trei-patru încercări și atacurile lui au rămas deșarte, a făcut să intre prin ușă o rafală de vânt atât de neașteptată, încât a cutremurat toată chilia și, luând acoperișul care avea sute de ocale de piatră peste el, l-a purtat prin aer ca pe un avion și l-a aruncat pe stâncile de vizavi în zăpadă. Și astfel am rămas sub cerul liber.

Dacă vei auzi însă și despre felurile ispitelor, nu vei putea suferi fără să te vatămi, osândind pe cei vinovați. Tu însă de vei răbda încercările tale, vei primi atâta Har, drept răsplată, potrivit cu ispitele tale; iar în aceasta nu este o măsură. Și să nu crezi că dacă vei da înapoi, nu-ți va veni altă ispită. Negreșit va veni. Iar  dacă te vei arăta lipsit de bărbăție în aceasta, la fel vei fi în toate ispitele. Și aceasta pentru că ispita este înlăuntrul nostru. Nu o vezi, fiul meu? Ia, fii cu luare-aminte! Ea se suie la inimă din mijlocul pântecelui și o înfierbântă. Încălzește sângele și se suie până la gât, lovește capul, întunecă mintea și stă ca un nod în laringe, împiedicând respirația și înăbușindu-l pe om.

Se poate să fie altul, cel mai rău om, care o mișcă, sau mai degrabă îl pune și pe acela ispititorul, ca să te tulbure și să te supere, însă Domnul îl lasă ca să devii în fiecare zi tot mai încercat și să ajungi la nepătimire. Căci atunci când te pregătești și-l aștepți, nu te superi și nu te tulburi, nu-ți ieși din fire.

Îmi scrii că dacă ai fi știut că primești Har, ai fi răbdat mii de ispite ca aceasta. Dar de unde știi tu că dacă ai fi răbdat, nu ai fi primit Har? Eu îți spun ție și tuturor fraților că nu este altă cale mai scurtă decât a răbda cineva ispitele care-i vin, oricare ar fi felul în care vin. Starea duhovnicească a omului și Harul pe care-l are sunt adeverite de răbdare. Cum vă rabdă Starețul pe toți? Pentru că are răbdare. Iar din aceasta se adeverește că are Har, are virtute.

Virtutea nu are clopoțel ca să ți se facă cunoscută. Clopoțelul virtuții este îngăduința, răbdarea, îndelunga-răbdare. Acestea sunt podoabele monahului și ale oricărui creștin.

Nevoitorul văzând de mai înainte răsplata de sus și Harul pe care le va primi de la Domnul, pe toate le rabdă. Iată că fratelui, ca un puternic cum este, Starețul i-a încredințat să-l ducă și să-l rabde pe cel ispitit. Ție, însă, ca unui neputincios, ți-a dat această mică ispită. Așadar, fă răbdare ca să devii puternic și să duci și tu un demonizat. Să-l îngădui, să-l îngrijești, să-l suferi. Mare virtute! Știi ce înseamnă să duci și să rabzi un nebun?

La noi a venit un nebun și mi-a fost milă să-l alung. Era alungat de peste tot. Așadar, l-am ținut să afle puțină odihnă, să i se încălzească inima ca unui om. Dar ce s-a întâmplat după aceea? L-am pus la post aspru, după cuvântul Domnului: „Acest neam de demoni nu iese decât numai cu rugăciune şi cu post”[1]. Într-o zi eram cu toții afară, iar el a închis toate ușile și ferestrele chiliei și ne-a lăsat afară. Cu toate că l-am rugat mult, el nu ne-a deschis. Ce era de făcut? Am găsit un fel de șurubelniță, am desfăcut balamalele și am deschis. Numai după ce am făcut aceasta, el a ieșit afară.

– Bre, i-am spus, de ce ai încuiat și ne-ai lăsat afară?

– Pentru că aici era ceapă și cartofi și voiam ca singur să pustnicesc; să mănânc ceapa și cartofii.

După puțină vreme s-a făcut bine, însă a plecat și iarăși s-a îndrăcit. De trei ori a venit și de îndată ce se făcea bine, pleca și iarăși se îndrăcea, punând stăpânire demonii peste el. Acum este la sanatoriu.

Tu ia aminte să nu disprețuiești pe vreunul din cei mai mici, neînsemnați și neputincioși ai acestei lumi. Deoarece această disprețuire și jignire a ta nu se oprește la acești nefericiți, ci se suie prin ei la persoana Făcătorului și Ziditorului, al Cărui chip îl poartă. Și te vei mira foarte în ziua aceea, când vei vedea că Duhul cel Sfânt al lui Dumnezeu se odihnește mai mult în ei, decât în inima ta.

Eu deja m-am îmbolnăvit. Sunt ca un slăbănog. Nu pot face nici zece pași. Pentru aceasta și pentru toate am devenit un cadavru. Vă rog mult să vă rugați pentru mine, deoarece am multe suflete care caută ajutor de la mine. Și credeți-mă, părinților și fraților, că pentru fiecare suflet care este ajutat duc și eu războiul pe care acela îl are.

Pentru aceasta și Starețul vostru este mereu bolnav. Și slăbește din pricina oboselii minții și a ispitelor pe care le suferă pentru voi toți. De aceea să nu spui, copilul meu, ceea ce-ți spune demonul, cum că Starețul nu se interesează de tine, că trece cu vederea osteneala și nevoile tale. Cum este cu putință să nu se îngrijească cel care suferă pentru voi toți?

Ia aminte! Lasă acest gând și fă răbdare, ca Dumnezeu să vadă buna ta intenție și să-ți ușureze osteneala! Primește ispita și nu învinui pe unul și pe altul. Pentru că atunci când nu rabzi o ispită sau alta și-i învinuiești pe ceilalți – deoarece Domnul ni le dă –, atunci ne va biciui El Însuși, și biciul Său este foarte dureros. Și fiindcă nimeni dintre oameni nu poate îndrepta așa cum îndreaptă Cel Atotputernic, de aceea, copilul meu: „Luaţi învăţătură, ca nu cumva să Se mânie Domnul”[2]. Iubiți voia Lui și țineți-vă bine, ca nu cumva cele care ne vin să ne predea micimii de suflet și hulei.

Și atunci când iarăși greșești și cazi, iarăși să te pocăiești. Nu deznădăjdui. Dă-ți curaj și nădejde ție însuți. Spune „Iartă-mă, Hristoase al meu, căci iarăși mă pocăiesc!”. Nu spune: „Să mă pedepsească Dumnezeu!”. Nu este păcat să spui asta? Oameni suntem.

Nu te mânia pe frații tăi. Rabdă greșelile lor, ca și ei să le rabde pe ale tale. Iubește, ca să te iubească și rabdă, ca să te rabde. Fă-te bun și toți se vor face buni cu tine. Supune-ți patimile și vei vedea pe mulți având evlavie nu numai la cuvintele tale, ci chiar și la un semn al privirii tale.

Cât despre ascultările despre care spui, dacă sunt multe și nu apuci să le faci și-ți pricinuiesc tulburare, îl voi ruga și eu pe Stareț să te ușureze, ca să nu le faci cu cârtire. Cât despre celelalte despre care îmi scrii, un singur lucru arăți: că ai multă trufie. De aceea fă-te ca un mort, ca să te calce toți în picioare. Fă-te pământ. Lovește-te, urăște-ți sinea ta ca pe un vrăjmaș neîmblânzit. Cu ură desăvârșită urăște-o pe ea. Pentru că de nu o vei răpune, te va răpune ea. Îmbărbătează-te și nu-ți fie milă de tine. Cu Harul lui Dumnezeu eu te voi ajuta. Dar adu-ți aminte și de cuvintele Sfinților Părinți care spun: „Dacă nu verși sânge, nu primești Duh”.

Nu te socoti om, atunci când nu primești Har, căci fără Har în zadar s-au născut oamenii în lume. După măsura curăției sufletului și a luminării pe care o primește fiecare aici, Îl va vedea acolo pe Hristos mai aproape, mai curat și se va desfăta de mireasma Sa; și de a celorlalți se va bucura și va sălta.

Așadar, nu te socoti om, atunci când nu ai primit Har.

[1] Matei 17, 21.

[2] Psalmul 2, 12.

Extras din Mărturii ale experienței monahale– Cuviosul Iosif Isihastul, Editura Evanghelismos.

Total
17
Shares
Previous Post

Viețile Sfinților – iulie, ziua 23

Next Post

Evanghelia zilei (Matei 9, 9–13)

Related Posts