PS Ignatie (Episcopul Hușilor)
«Şi pe când îi binecuvânta, S-a despărţit de ei şi S-a înălţat la cer. Iar ei, închinându-se Lui, s-au întors în Ierusalim cu bucurie mare». (Luca, 24, 51-52)
Evenimentul pe care îl prăznuim în această zi (n.n. Înălțarea Domnului) ne transmite un mesaj absolut esenţial pentru viaţa noastră duhovnicească. Sărbătorim Înălţarea Domnului nostru Iisus Hristos la cer. În relatarea acestui eveniment există un amănunt care ar trebui să ridice nişte semne de întrebare pentru modul în care suntem noi obişnuiţi să-l percepem.
Ni se spune că Hristos era împreună cu ucenicii pe Muntele Măslinilor şi, în timp ce le vorbea şi îi pregătea să îşi asume misiunea de Apostoli, de martori până la marginile pământului ai Celui care a fost răstignit şi a înviat, El i-a binecuvântat şi S-a înălţat la ceruri.
Ni se spune, în Evanghelie, că ucenicii, după această înălţare întru slavă, s-au întors în Ierusalim cu multă bucurie în suflet. Cum este posibil ca ucenicii să se bucure atunci când ei s-au despărţit de Hristos, Cel pe care L-au văzut făcând minuni, L-au auzit vorbind, L-au văzut jertfindu-se pe cruce şi L-au întâlnit înviat, biruitor asupra morţii, păcatului şi întunericului? Cum putem explica această bucurie din sufletul Apostolilor?
Noi ştim că orice despărţire înseamnă durere, mai ales atunci când iubeşti persoana care se desparte de tine. Dacă despărţirea este definitivă, intensitatea durerii este mult mai profundă. Noi ne îndurerăm şi simţim că ni se rupe ceva din suflet chiar şi atunci când asistăm la nişte despărţiri temporale. Ştim că cei dragi se vor întoarce, cu toate acestea ne întristăm. Orice despărţire îndurerează.
Evenimentul de astăzi parcă răstoarnă această obişnuinţă, care face parte, în mod natural, din firea omenească. Apostolii se bucură. Ne bucurăm când ne despărţim de cineva atunci când nu-l simpatizăm, când, pentru noi, este o povară, şi asteptăm să dispară din faţa noastră. Este o «bucurie» răutăcioasă. Nici nu ar trebui să se numească bucurie. Este o răutate căreia îi dăm numele de bucurie. Bucuriile sunt cele care au în ele lumină, linişte şi plinătate. Apostolii au trăit această stare de bucurie.
Nicio făptură din lumea aceasta nu şi-a asumat suferinţa, păcatul şi urâciunea firii noastre umane pentru a o face frumoasă, aşa cum Hristos, prin întruparea Sa, şi-a asumat. Fiul lui Dumnezeu a venit printe noi, S-a întrupat, a luat firea noastră, cu toate slăbiciunile ei. Părinţii Bisericii au numit aceste slăbiciuni – durerea, setea, suferinţa, dezamăgirea – afecte. Pe toate şi le-a asumat, exceptând păcatul. Firea umană, pe care El şi-a asumat-o, era fără de păcat.
Când Hristos se coboară la noi, El nu face altceva decât să ne înalţe. Întruparea Sa, toată această călătorie pe pământ nu a fost altceva decât o permanentă înălţare a firii noastre din lumină în lumină, din dragoste în dragoste, din desăvârşire în desăvârşire. Când Hristos se înalţă la ceruri, El, de fapt, coboară în adâncul fiinţei noastre. Odată cu Înălţarea Sa la cer, Hristos devine interior, se ascunde în intimitatea sufletelor Apostolilor. De aceea erau atât de bucuroşi. Despărţirea era una fizică.
Sfântul Grigorie Palama ne spune că, în Hristos, firea omenească era frumoasă ca un fulger plin de lumină. Înălţându-Se la cer, El ne-a conferit adevărata demnitate care ni se cuvine şi pentru care am fost creaţi în această lume: să stăm lângă Dumnezeu.
Vocaţia noastră este să stăm lângă Dumnezeu. Firea omenească stă, pentru veşnicie, de-a dreapta lui Dumnezeu-Tatăl. Când Dumnezeu-Omul se înalţă, El coboară în adâncul inimii noastre. Devine atât de palpabil şi de sesizabil încât nu putem decât să ne bucurăm. Este ceva aidoma cu momentele de despărţire. Iubim pe cineva şi pleacă în lumea veşniciei. Ştim că acea plecare este definitivă. Ne vom întâlni cu el când şi noi vom pleca din lumea aceasta. Paradoxal, cu cât acea dispariţie fizică a omului pe care îl iubim este mai definitivă, cu atât simţim că acela este mai viu, mai prezent, prin tot ceea ce el a lăsat în urma sa. Devine mai prezent nu atât prin cele materiale – deşi ne aducem aminte cu drag de lucurile pe care el le-a lăsat – cât prin cele spirituale, prin modul cum se comporta, prin bunătatea lui. În sufletul nostru, acestea capătă o valoare inestimabilă. Aceasta au trăit Apostolii – bineînţeles, la o scară mult mai mare – când L-au văzut pe Domnul înălţându-Se la ceruri. De aceea s-au întors în Ierusalim cu bucurie mare.
Învăţăm din această atitudine a Apostolilor că orice plecare a lui Dumnezeu înseamnă, de fapt, o venire a Lui în sufletul nostru. Înainte de a se înălţa la ceruri, Hristos a mâncat peşte şi miere dintr-un fagure. Sfântul Grigorie Palama, cel care s-a aplecat asupra acestui eveniment, ne spune că firea umană a Apostolilor era ca şi fagurele de miere. Firea umană a lui Hristos este ca şi fagurele plin de miere, plin de dulceaţa harului lui Dumnezeu, care Îl face prezent pe Hristos în viaţa noastră. Slava în care ni se spune că S-a înălţat nu este altceva decât lumina şi energiile necreate.
Noi încercăm să ne înălţăm, prin tot felul de mijloace, în faţa celor din jur, prin ipocrizie ne punem pe un soclu pe care, de fapt, nu îl merităm. Hristos se înalţă întru slavă, adică se înalţă în lumina şi frumuseţea energiilor harului necreat, al căror izvor este El însuşi. El este izvorul luminii, pentru că El este însăşi lumina. El este izvorul frumuseţii pentru că El este însăşi frumuseţea. Hristos vrea ca şi noi să ne înălţăm, să ne ridicăm la adevărata demnitate a firii noastre, prin lumină şi prin frumuseţe.
Ştim, din experienţa noastră de zi cu zi, că un om, oricât de inteligent ar fi, oricât de genial, dacă este lipsit de caracter, vom spune, cu multă lejeritate, că nu valorează nimic. Avem, fiecare dintre noi, în mediul profesional în care ne mişcăm, oameni deosebiţi din punct de vedere al competenţei profesionale, dar din punct de vedere caracterial, foarte discutabili. Acei oameni nu valorează nimic. Adevărata demnitate şi înălţare a omului o reprezintă lumina, frumuseţea şi bunătatea din sufletul său. Aceasta ne încântă pe fiecare dintre noi”
Apostolii au trăit o bucurie extraordinară, după ce s-au despărţit de Hristos, pentru că El era deja prezent în ei. Astfel, au primit puterea de a fi martori ai Săi în lumea întreagă. Doisprezece Apostoli au fost în stare să schimbe o lume întreagă, mărturisindu-L şi propovăduindu-L pe Hristos Cel înviat.
Sfântul Siluan Atonitul, în sfinţenia şi profunzimea vieţii sale în Hristos, a înţeles ce a însemnat bucuria Apostolilor: «Apostolii, după Înălţarea Domnului, s-au întors, precum este scris, cu bucurie mare. Domnul ştia ce fel de bucurie le-a dat şi sufletul lor trăia această bucurie. Prima lor bucurie era aceea că au cunoscut pe Adevăratul Domn, Iisus Hristos; a doua bucurie, că îl iubeau pe El; a treia bucurie, că au cunoscut viaţa veşnică şi cerească; a patra bucurie, că doreau mântuirea lumii ca şi pentru ei înşişi. Şi apoi, se bucurau pentru că au cunoscut Duhul Sfânt şi vedeau cum lucrează în ei»”.
Sursa: http://episcopiahusilor.ro
