Căderea unui suflet conține în ea dinamica ridicării. Fără cădere, fără prăbușire nu poate fi concepută înălțarea. Singurul care nu a căzut a fost Cel fără de păcat omenesc, născut din veșnicie, Domnul și Mântuitorul nostru Iisus Hristos. În rest, toți oamenii de sub soare au momente de slăbiciune, în care păcatul rânjește din făptura lor. Iar în spatele păcatului stă triumfător „prințul acestei lumi”, cel care promite fără să aibă, cel care oferă fără să dea, cel care tranzacționează totul, inclusiv suflete – care nu sunt ale lui nici după chip, nici după asemănare, nici după veșnicia pentru care au fost create.
Ne miră, ne sperie și ne intrigă căderea unor oameni dragi, virtuoși, cu nume bun și cu fapte pe măsură. Într-un moment de confuzie, îndelung așteptat de cel potrivnic, îl vezi cum mușcă din mărul păcatului. Și atunci parcă se face gaură în cer! Dar nu pentru oamenii duhovnicești, ci doar pentru cei care își pun toate nădejdile/aspirațiile în alți semeni de-ai lor. Atunci se instalează dezamăgirea, frustrarea, enervarea, furia chiar. „Am crezut în el, cum a putut face așa ceva?” Aici este eroarea de judecată duhovnicească: faptul că ne încredem, mai mult decât trebuie, poate chiar până la idolatrizare, în alți oameni. Or, știm că numai în Dumnezeu trebuie să ne punem întreaga nădejde, pe El trebuie să-L iubim necondiționat. Și de duhovnic trebuie să ascultăm, dar nu orbește, ci cu discernământ, în cadrul Tainei Sfintei Spovedanii, acolo unde Hristos vorbește prin gura preotului, luminându-l ce să ne spună. În rest, ce oferă istoria mântuirii? Fapte și evidențe ale naturii umane slăbănogite, șubrede și uituce.
Schimbând acum registrul, dacă o cădere a unui preot ne avariază atât de tare făptura credincioasă, mă întreb cum o fi fost căderea lui Lucifer? Ființă infinit superioară, mai-marele cetelor îngerești, cu o minte care pătrundea taine dumnezeiești, de o frumusețe a faptelor și înțelegerii fără pereche, a reușit să alunece din slava la care fusese chemat. Ce șoc de proporții în fața acelei căderi, ce tsunami cosmic, ce uluire printre ceilalți Îngeri, dar și ce mâhnire în sânul Sfintei Treimi! Ce consecințe pe termen lung care au schimbat configurația veșniciei – născând crunta realitate a iadului -, ce presiune pe tot ceea ce era viu, ce pericol de moarte (confirmat, din nefericire) asupra celeilalte făpturi create de Dumnezeu: omul însuși. Materia adusă la viață (lutul primordial) a fost supusă testului căderii, la rându-i. Alt cutremur cosmic, alt inamic al lui Dumnezeu, unul mai fragil – ce-i drept -, dar cu atât mai curajos și mai inconștient în micimea lui. Omul, cocoloș de lut alungat din Rai, a întins mânios pumnul spre cer, amenințând. De partea lui era diavolul, aliat de conjunctură până la primul colț de istorie.
Așadar, două căderi spectaculoase – Lucifer și Adam – cu undă de șoc până azi… Și eu să mă mai încurc acum în ceea ce aud despre unul și altul? Despre cutare și cutare? Nu, prieteni, nu plec urechea la nimic, nu dărâm idoli de pe postament, că nu i-am așezat acolo, dar nici nu mă bucur să aud isprăvi negândite de mintea omului. Însă aș vrea să închei spunând că nu există păcat mai „rafinat” și, totodată, mai coroziv decât eventuala bucurie meschină a unui preot la aflarea căderii fratelui său de slujire. Căci, de căderea unui sacerdot se bucură cel mai mult satana, iar prin aceasta omul respectiv se face direct părtaș iadului. A te asocia cu potrivnicul mântuirii noastre și a te bucura de căderea în ispită a altui preot este un fapt demonic, pur și simplu. Să nu fie, să nu gândim cu satisfacție răul, să nu ne batem joc de durerea sau patima celuilalt, să fim măsurați în toate și duhovnicești cât cuprinde. Altminteri, devenim asociații infernului și ai metodelor sale ucigașe.
Răzvan Bucuroiu
Sursa: http://ziarullumina.ro
