Discuţia despre duplicitate, îngăduinţă, toleranţă şi pogorământ a fost puternic dezbătută de cei luminaţi de Dumnezeu după 1990. Mărturisitoarea Aspazia Oţel Petrescu a fost una dintre aceştia şi acest subiect a fost cel pe care a insistat cel mai mult în ultimul său an de viaţă, referindu-se la el atît din punct de vedere social-istoric, cât mai ales din cel duhovnicesc.
– Cât de periculoasă este duplicitatea?
– E mai periculoasă decât negarea existenţei lui Dumnezeu, pentru că amestecăm cele bune cu cele rele. Unii au zis: „Mă fac informator, dar nu dau informaţiile pe care le aşteaptă ei. Accept să fac acest mic rău ca să mă feresc de urmările sălbatice ale bolşevismului”. Pentru că ei (bolşevicii) n-au avut decât o singură lege – cel care nu este cu noi este împotriva noastră. Grosul populaţiei a zis: „Noi ne apărăm”. Generaţia mea a zis însă cu totul altceva. Generaţia mea a zis: „Pentru Crucea Ta, Doamne, şi pentru Patria mea sunt gata oricând pentru moarte”. Ceea ce Dumnezeu a acceptat.
În 1948, când au fost arestările masive, Domnul a zis: „A venit vremea să arătaţi dacă, într-adevăr, sunteţi gata să vă daţi viaţa pentru Crucea Mea şi pentru Ţara voastră”. Dar poporul meu, pentru care eu am acceptat jertfa supremă, ce făcea? Accepta „micul rău” ca să se apere de rigorile vrăjmaşului. Părintele Cleopa este cel care, dintre cei pe care i-am cunoscut eu, a explicat cel mai bine şi mai clar în ce mare încurcătură a intrat poporul român când a acceptat lucrul acesta. Pentru că viaţa duplicitară de aceea este periculoasă, întrucât îţi ia puterea de a deosebi duhul rău de cel bun. Baletând mereu pe cele două linii, ajungi să nu mai ştii dacă ai făcut bine sau ai făcut rău. Nu mai poţi să ai acea subţirime de înţelepciune ca să poţi din capul locului să deosebeşti ce este bine şi ce este rău. E ceea ce s-a întâmplat cu poporul român o dată cu încercarea comunistă. Şi acum… plătim factura. Nu mai ştim ce înseamnă să deosebeşti binele de rău.
