– Părinte, atunci când se vorbeşte împotriva Bisericii sau împotriva monahismului etc., ce trebuie să facem?
– Dacă cineva vorbeşte, de pildă, urât despre tine, nu-i nimic. Să gândeşti: „Pe Hristos, Care a fost Hristos, L-au ocărât şi n-a vorbit. Eu, care sunt păcătos, ce merit oare?”. Dacă ar veni să mă ocărască pe mine ca persoană, nu m-ar deranja deloc. Dar dacă mă blamează ca monah, ei ocărăsc toată rânduiala monahismului, pentru că eu, ca monah, nu sunt independent, şi atunci trebuie să vorbesc. În aceste cazuri trebuie lăsaţi puţin să se descarce, iar apoi să le spuneţi două cuvinte.
Odată, într-un autobuz, o femeie ocăra pe preoţi. Am lăsat-o să se descarce, iar atunci când s-a oprit, i-am spus: „Avem pretenţii de la preoţi, însă pe aceştia nu i-a aruncat Dumnezeu cu paraşutele. Sunt şi ei oameni şi au slăbiciuni omeneşti. Dar spune-mi, te rog, o mamă ca tine, vopsită,cu nişte unghii ca de şoim, ce copil va naşte şi cum îl va educa? Dacă va fi preot sau călugăr, cum crezi că va fi?”.
Îmi aduc aminte, altă dată, pe când călătoream cu autobuzul de la Atena la Ioanina (1), era unul care nu a tăcut deloc tot drumul, ci a judecat un mitropolit care atunci crease nişte probleme. I-am spus două cuvinte, după care am început să mă rog. Acela a continuat. Când am ajuns la Ioanina şi am coborât, l-am luat puţin deoparte şi i-am spus: „Ştii cine sunt?”. „Nu”, mi-a răspuns. „Atunci cum poţi să spui astfel de lucruri? Eu se poate să fiu mai rău decât acela pe care îl judeci sau se poate să fiu un Sfânt. Cum îndrăzneşti să spui înaintea mea lucruri pe care nu pot să-mi închipui că le fac nici mirenii? Caută să te îndrepţi, căci de nu, o să încasezi o palmă puternică de la Dumnezeu. Fireşte, pentru binele tău!”. L-am văzut după aceea cum a început să tremure. Dar şi ceilalţi şi-au dat seama de greşeala săvârşită, pentru că am văzut o tulburare care s-a creat între ei. Vezi cum înjură de cele sfinte, şi nimeni nu zice nimic. În cazul acesta blândeţea este diavolească.
Odată, când ieşeam din Sfântul Munte, am întâlnit pe vapor pe unul, sărmanul, care fugise din psihiatrie şi venise în Sfântul Munte. Striga şi înjura mereu pe cei mari, pe conducători, pe medici… „Atâţia ani m-au chinuit cu şocuri electrice şi medicamente. Voi o duceţi bine. Aveţi înlesnirile voastre, maşinile voastre. Pe mine mama mea de la 12 ani m-a trimis într-o insulă. De 25 de ani mă învârt dintr-un spital de nebuni în altul”. Ocăra toate partidele, după care a început să înjure pe Hristos şi pe Maica Domnului. Mă ridic în picioare şi-i spun: „Încetează! Ce, crezi că nu există nicio lege aici?” Se vede că a fost atins însoţitorul lui – se pare că era poliţai – şi l-a adunat puţin. Şi-a spus tot necazul lui strigând şi ocărând.
M-a durut pentru el. După aceea a venit şi mi-a sărutat mâna. L-am sărutat şi eu. Avea dreptate. Toţi, mult-puţin, avem porţia noastră de vină. Am fost şi eu de vină că înjura sărmanul. Dacă aş fi avut o stare duhovnicească aşa cum trebuia, l-aş fi făcut bine.
(1) Orăşel în vestul Greciei.
Extras din Trezire duhovnicească – Cuviosul Paisie Aghioritul, Editura Evanghelismos.
