Odinioară în patria mea, în Farasa, oamenii spuneau: „Dacă ai vreo treabă, n-o lăsa pentru mâine. Dacă ai mâncare bună, las-o pentru mâine, căci poate vine vreun musafir”. Astăzi însă se gândesc: „Să lăsăm treaba, că poate va veni cineva mâine şi ne va ajuta. Dar mâncarea cea bună s-o mâncăm în astă-seară”. Astăzi cei mai mulţi se învârtesc în jurul lor. Se gândesc numai la ei înşişi. Să presupunem că plouă, se face potop. Veţi vedea că cei mai mulţi dintre voi se vor gândi dacă nu au rufe puse la uscat ca să meargă să le adune. Aceasta nu este rău, dar nu se gândesc mai departe. Rufele de se vor uda, iarăşi se vor usca. Dar cu cei ce seceră ce se întâmplă? Vă doare pentru ei, ca să faceţi vreo rugăciune? Sau trăzneşte. Nu ştiu de se vor afla cinci-şase suflete care să-şi aducă aminte de sărmanii ţărani sau de cei care au sere. Adică omul nu se gândeşte la celălalt, nu iese din sine, ci se învârte mereu împrejurul său. Iar atunci când se învârte împrejurul său, se are pe sine drept centru, iar nu pe Hristos. Este în afară de axul care este Hristos. Ca să ajungă să se gândească la celălalt, trebuie ca mai întâi mintea lui să fie la Hristos. Atunci se va gândi şi la aproapele, după aceea se va gândi la animale şi la toată natura. Îşi are staţia deschisă şi, de îndată ce primeşte vestea, aleargă să ajute. Dar dacă mintea lui nu este la Hristos, inima lui nu lucrează şi de aceea nu iubeşte nici pe Hristos şi nici pe semenul său, cu atât mai mult natura, animalele, copacii, plantele. Aşa cum vă mişcaţi, cum să ajungeţi la măsura de a avea comuniune cu animalele şi cu păsările? Dacă vreo pasăre cade de pe acoperiş, o veţi hrăni. Iar dacă nu cade de pe acoperiş, nu vă gândiţi s-o hrăniţi. Eu văd păsările şi spun: „Vor hrană, sărmanele”. Arunc fărâmături etc., pun şi apă ca să bea. Văd crengi bolnave de copaci? Îndată mă gândesc să le tai ca să nu se îmbolnăvească şi celelalte. Sau se trânteşte o uşă, o fereastră, mintea mea merge acolo, uit de mine, uit că-mi trebuie ceva şi mă uit la uşă, la fereastră ca să nu se spargă şi să se facă vreo pagubă. Rareori mă gândesc la mine. Şi dacă cineva se gândeşte şi-l doare pentru creaţie, cu atât mai mult se va gândi la Creator! Dacă omul nu se mişcă aşa, atunci cum se va armoniza cu Dumnezeu?
După aceea, atunci când ieşiţi afară, aruncaţi o privire şi în jurul vostru. Se poate ca cineva, fie din neatenţie, fie din răutate – mă rog ca nimeni să nu facă rău – să arunce ceva şi să ia foc. De aceea aruncaţi câte-o privire. Şi aceasta ţine de cele duhovniceşti, pentru că şi privirea aceasta conţine dragoste. Eu când ies afară din Chilie arunc o privire în jos, apoi una către acoperiş ca să văd dacă nu miroase a ars. Altceva este să ai o astfel de credinţă încât, dacă ar lua ceva foc, să faci rugăciune şi să se stingă focul. Dacă nu ai ajuns la măsura aceasta, trebuie să acţionezi. Sau când aud un vuiet, iau aminte să văd ce este: Împuşcătură? Fac exerciţii? Se pune dinamită? La toate merge mintea mea, ca să fac rugăciune. La cel care nu se interesează de sine din dragoste faţă de ceilalţi, nu numai Dumnezeu priveşte cu mult interes, ci toţi oamenii se interesează de el.
Generaţia de astăzi este generaţia nepăsării! Cei mai mulţi sunt buni numai pentru paradă. Dar să nu le spui să se apere, dacă s-ar întâmpla ceva! Astăzi nici parăzi nu mai vor. Mai demult mergeau la parăzi, auzeau un marş şi tresărea ceva în ei. Astăzi există un duh răzvrătit la noi, la greci. Desigur, alte popoare sunt mai rău, pentru că nu au idealuri. Vezi, grecii, deşi au o grămadă de cusururi, au totuşi un dar de la Dumnezeu: mărime de suflet şi nobleţe. Ei pe toate le prăznuiesc. Alte popoare nici în dicţionarele lor nu au aceste cuvinte.
Extras din Trezire duhovnicească– Cuviosul Paisie Aghioritul, Editura Evanghelismos.
