Despre rugăciune, despre care îmi scrii, fiul meu, nu există primejdia să te înșeli, deoarece starețul tău cunoaște cele despre rugăciune. Tu fă așa cum îți spune starețul tău și dacă Harul pleacă și vine, nu te mâhni, pentru că astfel îl exersează pe om să cugete smerit și să nu se mândrească.
La început așa face pruncul. „Vai ție, cetate, al cărei rege este mai tânăr!, spune Sfânta Scriptură. „Vai ție, suflete, a cărui minte este începătoare în unele ca acestea!”.
Mintea, fiul meu, nu poate rămâne într-o singură stare, mai ales a aceluia care este neputincios în cele duhovnicești. Ea vrea într-o vreme citire, în alta psalmodie, iar în alta tăcere. Când omul tace, mintea află prilej să se îndeletnicească cu diferite înțelesuri ale Sfintei Scripturi despre care a citit mai înainte. Atunci când îi dai tot binele care îi place, primește putere, așa cum primește trupul când primește hrană sănătoasă. Însă când îi dai ceea ce-ți vine la îndemână, atunci în loc să se lumineze, se întunecă. La fel, atunci când obosește, vrea odihnă.
În felul acesta învață să deosebească binele de rău. Astfel devine mintea noastră în întregime lumină, în întregime străvezie. Vede curăția sufletului. Vede becațele. Rabdă ispitele. Se înmulțește Harul. Se curăță trupul de patimi. Se liniștește sufletul. Și, în sfârșit, vin una după alta, ca un lanț, legate în scurt și fără multă osteneală, deoarece pe toate le aduce ascultarea desăvârșită. Și să vezi:
Mintea celui care face ascultare desăvârșită are desăvârșita lipsă de grijă. Mintea este economul sufletului care duce hrana pe care tu i-o dai. Când mintea are pace și tu îi dai binele pe care îl vrea, ea îl coboară în inimă. Mai întâi mintea se curăță de toate prejudecățile pe care le avea în lume, apoi se slobozește de grijile vieții și prin rostirea continuă a Rugăciunii, încetează cu desăvârșire să se mai răspândească. Și atunci îți dai seama că s-a curățit, deoarece nu se mai înclină către lucrurile viclene și necurate, pe care le-a văzut sau le-a auzit în lume. Mai departe, prin rugăciune, mintea intrând și ieșind din inimă, curăță calea și scoate toată nerușinarea, viclenia și necurăția din ea (inimă). Deoarece mintea duce război împotriva patimilor și a demonilor, care le ridică pe toate acestea și care atâția ani s-au cuibărit în ea, pe care nimeni nu le-a aflat, nici nu le-a văzut. Acum însă când mintea a primit curăția – vechea ei îmbrăcăminte – îi vede și ca un câine latră și se luptă cu ei ca un stăpân și păzitor al părții cugetătoare a sufletului. Ținând ca o armă Numele lui Iisus, îi biciuiește pe războinici până ce îi va scoate pe toți afară, în jurul inimii, de unde latră ca niște câini sălbatici. Acum mintea începe să curețe murdăria și toată necurăția cu care o întinaseră demonii prin consimțirile pe care omul le-a făcut la orice lucru rău și pricinuitor de păcat. Și în continuare îi războiește pe demoni, scoțându-i și îndepărtându-i cu desăvârșire ca să n-o mai necăjească. Și se luptă cu tărie să arunce afară murdăriile, pe care aceștia necontenit le aruncă înăuntru. Apoi, ca un iconom bun, aduce hrană potrivită pentru luminarea și sănătatea sufletului.
La toate acestea împreună-lucrează Harul curățitor. Iar cel care se roagă este umbrit de acoperământul ascultării, fiind ocrotit de acest har, care a primit spre pază sufletul său înaintea lui Dumnezeu. Și câte puțin se săvârșește schimbarea Celui Preaînalt. Iar după ce demonii vor fi izgoniți afară cu desăvârșire și se va curăți lăuntrul inimii, va înceta întinarea. Mintea este întronizată ca un împărat în inimă și se bucură ca mirele de mireasa sa în cămara de nuntă. Aduce bucurie sfântă, pașnică, neîntinată. Rostește Rugăciunea fără osteneală și atunci Harul lucrează liber și-i arată minții făgăduințele pe care are să le primească ca răsplată, dacă își va săvârși îndatoririle ei fără lipsă. Și de atunci omul, liniștit și pașnic, venind Harul, îl ridică la contemplație după capacitatea pe care o suportă temelia pusă de el.
Așadar, mai întâi este frica lui Dumnezeu, credința, ascultarea desăvârșită, lepădarea de sine, care le aduc pe toate acestea. Și omul ajunge la fericita dragoste și la sfârșitul nepătimirii, atunci când nu se mai mișcă deloc răul în mintea sa, și strigă dintru adâncuri: „Însetat-a sufletul meu de Tine, Dumnezeul meu! Când voi ajunge și voi vedea sfânta Ta Față?”. Și așteaptă moartea ca pe o mare bucurie, când se vor închide acești ochi și se vor deschide aceia, cu care le va vedea pe toate și se va bucura pentru totdeauna.
Așadar, silește-te, fiul meu! Siliți-vă în fericita supunere, unde există toate aceste bunătăți, și viețuiți ca un suflet în mai multe trupuri. Astfel se odihnește și starețul și dobândește timp să se roage cu tot sufletul său în deplină bucurie și veselie. Iar când voi nu ascultați și vă păgubiți de toate acestea, atunci și sufletul său se îngreuiază mereu și se îmbolnăvește din pricina mâhnirii, îndreptându-se puțin câte puțin spre moarte.
Toate acestea le-am cercat și am mâncat rodul lor, care este foarte dulce. Nu am aflat o odihnă mai mare ca cea a desăvârșitei ascultări. L-am îngropat pe bunul nostru bătrânel și am aflat liniștea cu rugăciunile aceluia.
Așadar, lucrați acum când sunteți tineri, ca să secerați rodul nepătimirii la bătrânețe. Și nu la adânci bătrâneți, ci chiar și în douăzeci de ani, dacă vă siliți, veți vedea ceea ce vă spun. Iar dacă nu vă veți sili, chiar și anii lui Matusalem de-i veți trăi, nu vă veți bucura de aceste harisme.
Siliți-vă deci și râvniți toți Starețului și unul altuia în bine. Și veți vedea această nemișcare a patimilor și pace a sufletului, ca și cum ați fi în mijlocul Raiului.
Extras din Mărturii ale experienței monahale– Cuviosul Iosif Isihastul, Editura Evanghelismos.
